Explozia „ciocoismului”

În prima etapă a eforturilor de modernizare instituţională şi morală a Ţărilor Române, remarcabile, retrospectiv, în deceniile de final ale veacului cu numărul 18 şi în prima parte a celui următor, veac benefic, ce avea să ne aducă mica unire, independenţa şi regalitatea, ca premisă fertilă – se va vedea – a propăşirii naţionale, funcţiile, dregătoriile se atribuiau – cum am văzut – pe multiple considerente: obîrşie, rudenie, avere. Şi numai rareori, ca excepţie, pe baza înzestrării ori meritelor „catindatului”, pe bază de competenţă. Cum zicem, dar nu întotdeauna facem, nici pînă azi.

Sfatul domnesc al lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) – ne dezvăluie competenta, pasionata cercetătoare Constanţa Vintilă-Ghiţulescu – era compus în majoritate din rude ale domnitorului, ca şi cel al lui Vodă Brâncoveanu (1688-1714). Epoca următoare, cea fanariotă, generalizează practica „încuscririlor”, cu noutatea că preferaţii domnitorilor, de regulă „greci”, se strecoară, prin însurătoare, în rîndul marilor boieri, sfîrşind prin a se lăsa asimilaţi. Conform autoarei citate, „nucleul greu”, permanent al vechii, marii boierimi era format dintr-un număr de 30 de familii pentru fiecare ţară românească. Dintr-un îndelung exersat instinct de auto-conservare, acest nucleu compact practică o politică matrimonial foarte atentă şi strict, aptă de a păstra prestigiul şi privilegiile în faţa noilor (par)veniţi. Schimbarea vremurilor şi noile oportunităţi apărute duc la o explozie a „ciocoismului” mai puternică decît cele specifice epocilor istorice apuse. Amestecul mereu schimbător de vechi şi de nou, confuzia creată de confruntarea de norme, valori, obiceiuri şi ranguri sînt condiţii ideale pentru afirmarea „crăimii”. Pentru bani ori din diverse raţiuni şi obligaţii, domnitori precum Caragea (1812-1818), apoi „pămîntenii” Grigore Ghica (1822-1828) ori Ioniţă Sturdza (1822-1828) scot, practic, la mezat (la „licitaţie”, am spune astăzi) dregătoriile mari şi mărunte, oferindu-le, pur şi simplu, celor ce dau mai mult. Astfel încît – scrie Iordache Golescu – boierii au ajuns să fie „ca furnicile pe poduri”, încît „te împiedicai pretutindenea de barbe”. Astfel că, fiind mai mulţi boieri decît slugi, „rangul a ajuns de rîs: zece barbe de-o para!”. Dacă nu ajung să prindă o dregătorie mai acătării, boiernaşii se înghesuie să devină măcar „paie” (fără funcţie), ştiind că beneficiază de prestigiu, dar şi de unele din avantajele boierilor cu dregătorie sau „hale”. În primul rînd de scutirile de bir, dar şi de oarece imagine şi influenţă de culise. După cum am spus, naşterea, „nobleţea” ori peşcheşul înlocuiesc priceperea, ştiinţa ca criteriu de numire şi promovare. Cu o onestitate greu de găsit astăzi, tînărul Dinicu Golescu, ajuns ispravnic pentru „întîiaşi dată”, îşi mărturiseşte teama sinceră de a fi pus în faţa unor probleme şi provocări inedite şi grele, pentru care nu era pregătit: „M-a apucat cutremurul – scrie el – cînd am văzut pe sameş şi pe condicari venind cu sînurile pline de hîrtii, pe care toate eram dator să le văz, să le judec şi să le întăresc cu iscălitura mea!”. El recunoaşte că un ispravnic are trebuinţă de multă ştiinţă şi că n-ar strica dacă fiii de boieri „ar lua dregătoriile de la cea mai de jos treaptă” şi abia apoi „fieşcare, după aşa învăţătură şi cunoştinţă s-ar sui pînă la cea mai de sus”. O abordare realistă, validînd ceea ce numim astăzi „promovarea competenţei, a valorii”.

Jos giubeaua, mare logofăt! Că pînă azi nu am ştire de vreun ministru ori demnitar, ştab care să refuze înscăunarea din pricină de nepricepere, după o severă şi sinceră autoanaliză!

 

 

Fiţi sociabili!