Eurovi… whaaaattt!?!

Ehe-hei, dragii mei, așa-i că nu merit iertare fiindcă am uitat, pur și simplu, că mai există pe lume și acest festival, Eurovision, și pentru prima oară în viață n-am văzut finala națională? Nu, nu glumesc. De fapt, o glumă de foarte proastă calitate a fost toată tărășenia, începînd cu plimbatul prin țară la fel de fel de semifinale, continuînd cu selecția pieselor și terminînd cu alcătuirea juriului și cu adjudecarea punctelor, chestie petrecută pe baza unui algoritm parcă special conceput spre a permite orice golănie.

Insist pe ideea componenței juriului, cei aleși spre… a alege piesa cîștigătoare fiind niște neica nimeni, niște organizatori de spectacole, niște presupuși dee-jay din noul val, ale căror legături cu ceea ce e chiar muzică fiind evident inexistente. Măcar în alți ani mai era cîte un director de casă de discuri, cîte un compozitor, cîte un om cît de cît priceput. Acum, vorba poetului, canci!

De aceea, nu miră pe nimeni că s-a iscat ditamai scăndălăul, iar circul de după întrece absolut toate circurile de la toate edițiile anterioare. Una peste alta, piesa cîștigătoare chiar nu sună rău, Ester Peony avînd și o voce bună. Scăndălăul cu sabotarea Laurei Bretan este de un haz nebun, cu obișnuitele elucubrații pur românești, de la mîna masoneriei iudaice pînă la semnarea petiției pentru familia aia „clasică”, ceea ce i-ar fi atras răzbunarea presupușilor gay din juriu! Cei mai vehemenți au fost… pochii, puși și ei să-și dea cu părerea la România TV! Iar dacă socotim și opiniile deranjaților Mihai Trăistariu și Elena Cîrstea (da, vă jur, e vie!… și vorbește!) veți înțelege exact de ce e normal să-mi pară rău că am uitat complet de Eurovision, ediția 2019.

Închei exprimîndu-mi speranța că panarama de concurs nu va deceda anul acesta și promit că în 2020 voi deschide televizorul la timp spre a vedea tot circul.

Fiţi sociabili!