Eu, noi, dar din cauza lor

Scriu aceasta rubrică joi, dincolo de crucea nopţii, deci mai degrabă vineri, aşadar cu cîteva ore înainte ca Simona Halep să susţină ultimul meci din grupă, cel cu Ivanovici. Iar cînd dvs. veţi citi, Turneul Campioanelor se va fi încheiat de cel puţin două zile, aşa că s-ar putea ca unele chestiuni din articol să devină oarecum anacronice, depăşite. Ideea de la care am pornit este aceea că se poate ca în timp eu să fi fost prea aspru în comentariile la adresa Simonei Halep. Dar tot ce am scris sau am vorbit despre ea a fost numai din dorinţa de a o vedea jucînd aşa cum trebuie să o facă o sportivă ajunsă pe o asemenea poziţie în clasamentul mondial. Am tremurat, am suferit, m-am bucurat alături de ea ori de cîte ori am urmărit-o jucînd, aşa cum o fac pentru orice echipă sau oricare sportiv român în confruntări internaţionale. Ei bine, ceea ce a făcut pentru noi toţi Simona Halep săptămîna trecută este realmente un lucru excepţional. Dincolo de revanşa senzaţională în faţa lui Bouchard, care o umilise la Wimbledon, a fost uluitoarea victorie din partida cu Williams. Serena, nu soră-sa, că e o diferenţă. Pentru acest meci, comparabil poate doar cu înfrîngerea Braziliei la World Cup cu 0-7 (Williams – Halep a fost la un moment dat chiar 0 – 8 la game-uri!), Simona a intrat definitiv printre legende. În fond, mergînd din nou la fotbal, ar fi echivalentul unui Real Madrid – Steaua 0 – 5. Credeţi că s-ar putea petrece vreodată? Exact aşa, nici eu n-am crezut că Simona poate să o bată în aşa hal pe Williams. Poate m-am temut prea tare, poate n-am crezut în adevărata valoare a Simonei, poate că deja ne-a intrat frica în oase că nici un sportiv român nu mai e în stare de performanţă adevărată. Dar spuneţi şi dvs.: după cîte dezastre ne-au servit fotbaliştii, handbalistele, scrimerii, canotoarele, ba şi jucătoarele de tenis, în frunte chiar cu Halep, n-o fi puţin şi vina lor că ne-am pierdut încrederea?

 

Fiţi sociabili!