Eternitatea ciocoiului valah (partea I)

Ştiţi de ce, între altele, România va rămîne etern fascinantă? Şi în bine, şi în rău, şi în deznădejde, şi în speranţă? Pentru că nu-şi schimbă esenţa, nu vrea cu nici un preţ s-o facă! Se cantonează în nărav şi şmecherie mai nătîng, mai adînc decît orice altă ţară balcanică. Pentru că ciocoii vechi nu au dispărut în pagini de hrisov, ci au supravieţuit pînă azi prin ciocoiaşii noi şi foarte noi.

Vom constata – a mia oară – această realitate, această înţepenire citînd pe alese din (aţi ghicit!) scrierea lui Nicolae Filimon. Pentru a evita risipa de spaţiu, nu am separat, delimitat exact, paragrafele selectate din acest clasic prin ghilimele ori alte semne tipografice.

„Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decît a da frîiele guvernului în mîinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ! Platon a zis, cu două mii de ani înainte de a lua noi pana în mînă ca să descriem pe ciocoi, că un om, ca să poată deveni cetăţean onest, mai întîi de toate caută să fie născut bine, crescut în frica lui Dumnezeu, şi din copilărie pînă la maturitate să trăiască înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi. Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal pînă la barbarie şi dotat cu o ambiţiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta aspiraţiunilor sale. Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi ai tuturor virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit. Aci vine ciocoiul, umilit, şi cere a servi pe boierul pentru o bucată de pîine, o cameră de dormit şi un veştmînt ca să se apere de asprimea frigului… În anii dintîi, aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie şi vicleşug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop şi La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrîniţi în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenţiune, încît la etate de douăzeci de ani, ei ştiu foarte bine cum se fură cloşca de pe ouă fără să cîrîie; cu alte cuvinte, ştiu cît să fure de la aprovizionarea din toate zilele, cît de la aprovizionările cele mari, cît de la arendarea moşiilor şi alte mai multe tranzacţiuni ale casei boiereşti în care se află servind. Ştim cu toţii că între slugile de la casele bogaţilor, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie oarecare. Ciocoiul, dar, îşi începe uneori cariera de la postul de rîndaş, iar alteori de la lacheu ce se pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul ofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face şi el boier; şi cu toate că unii-alţii îi zic în deriziune boier făcut, copiii lui însă devin boieri şi fii de boieri. În timpul pe cînd ciocoiul umblă după trăsura boierului, el află toate slăbiciunile stăpînului său şi-i ajută cît poate ca să şi le împlinească în paguba lui şi în folosul său. Se întîmplă, însă, de multe ori ca stăpînul ciocoiului să aibă şi virtuţi, dar aceste lucruri pătrate nu pot să intre în capul şi în inima cea triunghiulară şi îngustă a ciocoiului plecat pe drumul de a deveni om mare cu orice preţ. Ca sofragiu se obişnuieşte atît de mult cu mîncările delicate, încît nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan, brînză de Parma, salam de Verona, icre moi, conserve de Franţa şi vinuri din cele mai celebre dealuri ale Europei. Astfel dar, cînd ciocoiul ajunge la gradul de vătaf, este corupt moraliceşte şi fiziceşte pînă la măduva oaselor. Înălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet… din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune, unul mai întunecos decît celălalt; le studiază pe toate şi, găsindu-le realizabile, le pune în lucrare fără mustrare de conştiinţă. S-a zis de mai mulţi filozofi şi cărturari că conştiinţa este cel mai aspru jude al criminalului. O fi, nu tăgăduiesc, dar vătaful de curte cunoaşte secretul de a face din acest aspru judecător un consilier întocmai numai după cum îi trebuieşte lui şi nu ţării”.

Trist, nu-i aşa? Vom constata aceasta şi în numărul următor.

Fiţi sociabili!