Ecologia salvează România!

În fiecare primăvară, silvicultorii organizează – cu consecvenţă şi implicare specifice – o gamă largă de acţiuni cu caracter practic-aplicativ şi cultural-educativ vizînd dezvoltarea conştiinţei silvice a populaţiei, în special a tinerilor. Tradiţie benefică dacă acceptăm axioma conform căreia unui om care a plantat un arbore îi va tremura măcar o clipă mîna pe securea grăbită să doboare arbori. Iar aceste activităţi, plasate sub semnul Echinoxului, renaşterii simbolice a naturii, sînt cu atît mai necesare cu cît ele rămîn, din păcate, singulare. În această epocă grăbită, confuză, demersurile slujitorilor pădurii rămîn încă neînsoţite, nesprijinite de acea implicare, de acel suflu integrator pornit „de sus” şi difuzat, generalizat la nivelul altor paliere, structuri ale societăţii româneşti (politică, administraţie, justiţie, şcoală, proprietari de păduri, cetăţeni, etc.).

De acea mişcare – scria prof. Marin Drăcea – pentru crearea unei noi, salvatoare religii a arborelui şi a pădurii, pentru restabilirea bunei păci de odinioară între poporul român şi pădurea română. Este bine şi firesc că silvicultorii sînt iniţiatorii salutarului proces de difuzare în rîndul „maselor adînci” a iubirii de arbore. Dar implicarea lor, an după an, nu e suficientă pentru împlinirea unui deziderat încă amînat: salvarea prin respect general a patrimoniului silvic. În fond, misiunea silvicultorului este munca sa specifică, una permanentă, tăcută şi discretă.

Ceea ce devine vizibil primăvara, inclusiv în media e doar partea vizibilă a aisbergului, o latură poate mai spectaculoasă a unui efort complex, susţinut tenace peste an. Iar rezultatele obţinute în acest sens de silvicultorii suceveni sînt remarcabile şi au rol de exemplu şi model recunoscut pentru celelalte administraţii silvice judeţene. Dar trezirea conştiinţei forestiere depinde nemijlocit – scria M. Drăcea – de „oamenii chemaţi a lucra conştient şi a îndruma treburile ţării”. Şi tot el se arăta sceptic în privinţa acelor dirijori ai destinului naţiunii „născuţi în zodia pustiului, fără arbori”.

Ce ar însemna, ce ar implica azi, concret, această necesară „trezire”? Nevoia imperioasă ca noul Cod Silvic – ce riscă să împărtăşească, iată, soarta copilului cu prea multe moaşe (majoritatea necalificate) – să fie unul sever, dar şi realist, deci eficient. Reglementarea urgentă, neechivocă, a statutului pădurilor private – astăzi un soi de „no man’s land” – prin implicarea şi responsabilizarea strictă a deţinătorilor acestora şi nu exclusiv – şi sine die – a „Romsilvei”, a Statului. Şansa de a nu mai avea miniştri de resort care să dispreţuiască şi discrediteze corpul silvic, ignorîndu-i vocea şi competenţa. Politicieni care să se implice la unison şi apolitic, care să nu se mai limiteze la „festivismul verde”, la poza cu puietul de plantat, care „dă bine” la ziar. Judecători care să nu mai îngăduie ecocidul mascat în haina – adesea furată ori de împrumut – a „sfintei proprietăţi”. Programe şcolare în care ecologia să fie prezentă. Şi mai ales – după cum aştepta şi Profesorul – implicarea „marelui organizator al serbării sădirii arborelui”. Drăcea avea în vedere venirea în fruntea acestei „salvatoare mişcări naţionale” a şefului statului, pe atunci regele. Acesta n-a mai venit – scrie V. Giurgiu – nici atunci, nici pînă azi. Noi, slujitorii pădurii – optimişti din fire şi învăţaţi a scruta viaţa noastră şi a arborelui cu măsuri mari de timp – aşteptăm, încă, încrezători în primele cuvinte ale imnului naţional, salutara „renaştere”. A respectului pentru pom. Ce nu e altceva decît o formă sigură a respectului faţă de om.

P.S. După tînărul nostru coleg Gelu Puiu, „ambasada suceveană” în structura de conducere a ministerului tutelar e preluată de inginerul Cătălin Diaconescu. E o veste bună. Cătălin e un profesionist înzestrat şi cu acele calităţi „diplomatice” necesare unei asemenea delicate „misiuni”. Chiar dacă, la noi, deciziile vitale pentru sector se iau încă (şi) în alte zone ale Puterii – motiv pentru care nu sînt mereu cele corecte, salutare – nădejdile noastre rămîn vii, deoarece izvorăsc dintr-o credinţă: prezenţa unui „dac la Roma” (dîmboviţeană), a unui bucovinean la Bucureşti nu poate fi, aprioric, decît benefică. Să îi – şi să ne – urăm succes!

 

Fiţi sociabili!