E vremea să-mi iau gîndul

De vreo trei, patru ani încoace, România a luat-o apăsat şi hotărît pe drumul care duce către acolo unde era şi acum 30 de ani. Vorbesc de concerte, cred că v-aţi dat seama. De unde în anul 2010 nu mai pridideam să alegem între Bob Dylan, Eric Clapton, Ozzy Osbourne, de prin 2013 – 2014 toate numele cu adevărat mari au dispărut (cred că definitiv, şi am argumente!) din peisajul românesc, surogatele de muzică şi de muzicieni care mai bîntuie pe aici fiind în cel mai bun caz din categoria second-hand, ca să mă exprim totuşi academic. Cîndva, tot în această rubrică, vă făceam o listare a celor vreo 35 – 36 de concerte cu nume mari pe care le-am văzut/ascultat pe viu şi nu mă gîndeam că vor trece ani buni (buni pe dracu’!) fără ca eu să o mai pot îmbogăţi. Cu un alt prilej, încă mai de demult, scriam despre vreo 10 nume pe care îmi propusesem să le văd live înainte ca chestia aia să facă imposibil lucrul acesta. Între timp, eu am trecut binişor de 60, iar cei mai mulţi dintre cei despre care scriam au depăşit 70, unii cu mult. Asta ca să nu-i mai amintesc pe cei care s-au dus: Chuck Berry, Joe Cocker, David Bowie şi mulţi, prea mulţi alţii. Tragic nu e că într-o zi ne vom căra, eu sau ei, fără să ne fi văzut. Ci că nu există nici măcar urmă de speranţă. În ţara asta prost făcută, se pare că nimeni nu a auzit că Paul McCartney dă concerte de cîte 3 ore oriunde în lume (zilele astea e-n Australia), că Ringo Starr vine în Europa pentru cîteva luni, din martie pînă-n septembrie, că The Who au succes mai mare decît au avut la Woodstock, în ’69. Mai rău: cred că marii meseriaşi care organizează concerte aproape exclusiv pentru alţi meseriaşi nici n-au auzit de ăştia. E vremea să-mi iau gîndul că aş mai putea să văd vreun Beatle în viaţă, nu?

 

Fiţi sociabili!