Dylan e doar el însuşi

Bob DylanNu pot să abandonez subiectul Nobel-ului pentru literatură acordat lui Bob Dylan, cu atît mai mult cu cît nu sînt singurul pe lume care urmăreşte cu sufletul la gură lanţul de…, nu, nu de întîmplări legate de subiect, că de fapt nu se întîmplă nimic. Bob îşi continuă puseul de autism, nedînd nici un semn de viaţă celor care aşteaptă înnebuniţi un telefon, un SMS, un mail, un ceva… Dar el… Batman, Batman! Ultimul care a cedat nervos, cam pe la o marţi, săptămîna trecută, este chiar un membru al Comitetului Nobel, adică unul dintre cei care i-au acordat lui Bob acest titlu aproape nobiliar. Ei bine, domnul în cauză, fiind desigur educat, a exprimat în cuvinte alese ceea ce, dacă ar fi fost nu suedez, ci american, s-ar fi putut concentra în trei cuvinte: „F..k Bob Dylan!”. Cuvintele folosite au fost: „Ştim prea bine cine este Bob Dylan. Asta însă nu înseamnă că nu putem spune că este arogant şi nepoliticos”. Ei, aici e aici. Sînt convins că ştia si el, ba ştiau toţi membrii Comitetului, cine e Bob. Singura problemă e „doar” aia că nu l-au înţeles. Pur şi simplu. Îmbufnarea lor de aici pleacă de la faptul că au apreciat poezia lui exact atît cît merita, fără să fi înţeles cîtuşi de puţin personajul. Dylan nu e un poet, nu e un compozitor, nu e un „cantautor”, adică un singer-songwriter, cum se zice la el, în Manhattan. E şi astea, dar este în primul rînd o fiinţă complet atipică, un geniu în stare pură, cu toate ţicnelile şi fiţele şi apucăturile unuia care dacă n-ar fi fost astfel, cu siguranţă că n-ar fi ajuns laureat Nobel. Dylan face un show greu sau imposibil de înţeles de omul obişnuit, cum sînt, cred, cei din Comitetul Nobel. Îl poţi iubi sau urî, nicidecum ignora. Că nu te lasă el. În acest punct, mă simt obligat să constat că acest Comitet nu este mai breaz decît presa noastră, care într-o majoritate covîrşitoare a înţeles din primul concert Bob Dylan doar că (nesimţitul naibii!) n-a zis nici măcar „Good evening” (eventual şi „Budapest”!) şi nici n-a dialogat cu publicul! Completez şi eu, zicînd că, dobitocul, n-a zis nici „Suuuus mînuţele!”. O fi înţeles oare vreun presar român şi vreun Nobel-ist că Dylan nu-i plătit să facă circ pentru toate panaramele din public? Vine, cîntă, ia banii şi pleacă. Iar banii îi ia pentru ca timp de vreo oră jumate să te ducă-n rai, în iad, din nou în rai, numai pe pămînt nu te coboară în tot acest timp. Ăsta-i Bob Dylan. Restul or fi poeţi, cîntăreţi…

 

 

Fiţi sociabili!