Dubla sacrificare

„Cele şase judeţe româneşti grupate în ceea ce se numeşte Regiunea de Nord-Est constituie, după ultimele date statistice, cea mai săracă zonă din Uniunea Europeană” (Presa).

Cei din generaţia mea îşi amintesc, desigur, de muncitorii proveniţi din satele Moldovei (Suceava, Botoşani, Vaslui, etc.) transformaţi peste noapte (precum odinioară, flăcăii luaţi cu arcanul la oastea Împăratului) în proletari, ce munceau în fabricile din Braşov şi nu numai.

În anii studenţiei mele braşovene (1976-1981), „moldovenii” – ce lucrau în condiţii grele la „Steagul Roşu” ori la „Tractorul”, asigurînd (la turnătorie, la forjă, acele locuri de muncă grea) acea mînă de lucru semicalificată – trăiau înghesuiţi, cu neveste şi copii, cu căţel şi purcel, în acele cămine de „nefamilişti”. La secţiile amintite, infernale aş zice, moldovenii erau majoritari. Şi îşi „purtau crucea” cu modestie şi discreţie. Mi-o povesteau colegii mei de studenţie, cei care, împinşi de nevoia de a se întreţine la facultate, se angajau, periodic, în acele „cuptoare ale lui Hades”. Unde nu rezistau – oricît de vînjoşi ar fi fost – mai mult de o lună, două.

Ce tristă rupere, transfer, smulgere din rădăcini! „Moldoveanul de Braşov” nu mai era nici ţăranul tradiţional (respectînd obiceiuri, cutume seculare, fiind controlat de norme morale ancestrale), dar nici nu accesase statutul orăşeanului prin naştere. Era doar un no name! Nici nu avea cum să fie altfel. Se spune, nu fără temei, că statutul de orăşean, ca şi comportament, civism, demnitate de „om al cetăţii”, se dobîndeşte abia de la a şaptea generaţie succesivă de „burger”. Poate, mă rog, că nu chiar a şaptea, dar măcar a treia, cred, ar fi minimul necesar. Că aşa este ne-o dovedeşte – mai ales nouă, bucovinenilor, oameni aşezaţi, toleranţi, dar mîndri – „ţigănia” numită Bucureşti, capitala ţării. Oraş din care, instinctiv (speriat de mizeria lui umană, de agresivitatea verbală, de balcanismul fetid pe care îl emană ca peisaj social aşa-zisa cetate a lui Bucur), eu mă grăbesc de ani de zile să-l părăsesc rapid, cu primul tren, ori de cîte ori treburi de serviciu îmi impun să-l vizitez.

Revin, cu tandră nostalgie, la „moldovenii” braşoveni ai studenţiei mele. Priviţi, trataţi cu superioritate şi ironie de localnici, deşi făceau treburile grele, în locul lor. Ieşeau, bieţii, din „ghetourile” lor doar duminica, „pi Rep” (strada centrală, pietonală azi). Cu casetofonul la gît, remarcîndu-se uneori prin zgomot ori euforie bahică, dar fără a fi vreodată violenţi, deranjanţi, precum, dintotdeauna, ne sînt ţiganii. Şi generînd, totuşi, un soi de „folclor urban”, de fapt expresia dispreţului oricărui localnic, de oriunde, faţă de „intruşi”. Folclorul acesta urban ar merita studiat! De la „strigătura” pusă de braşoveni în cîrca moldovenilor noştri („Că nici ăla nu-i ficior/ Care n-are la picior/ Trei cuţite, un AKM/ Şi-o poză cu Bonney M!”), pînă la răsuflata glumiţă de la premiera, sub Tîmpa, a filmelor cu Ştefan cel Mare („Unde este oastea Ţării!? – rostea, tunător, arboreanul nostru, G. Cozorici. La Braşov, Măria-Ta, răspunde un moldovean din sală). Şi pînă la ironicul apelativ de „sîrmă/ sîrmar” cu care ne gratulau pe cei din Moldova chiar şi colegii noştri.

Ce s-o fi întîmplat, după 1990, oare, cu miile, zecile de mii de moldoveni duşi cu arcanul la „construcţia socialismului”!? S-or fi întors ei la căsuţa dărăpănată, pustie, de pe malul Prutului, ca să supravieţuiască, minimal, din roadele cîmpului, avînd în vedere eşecul total al politicii agrare a tuturor guvernărilor de prin 1990 încoace!? Ori au plecat în ţări străine, tot ca sclavi, tot ca oameni ai nimănui? Abia acum realizez, cu inutilă, retorică indignare că aceşti oameni au fost de două ori sacrificaţi. Întîi, cînd au fost duşi la „industrializare” (care, măcar, în comunism – da, recunosc, sînt, acum, un nostalgic! – li se oferise o pîine, un cămin, o cantină, un statut), apoi, foarte trist, atunci cînd, la dezindustrializarea de după 1990 a „mormanului de fier vechi”, au fost abandonaţi în plata Domnului.

Nu am vrut să fiu patetic. Sînt doar trist. Cu bine!

 

 

Fiţi sociabili!