Dragul meu Cehov

O fotografie din care mă privește prin pince-nez un domn de vîrstă mijlocie. Poartă barbișon, are guler înalt și papion. Luată puțin după 1900, la Belle epoque. Este ultima sa imagine. Va muri în scurt timp din cauza unei tuberculoze galopante care îi atacase iremediabil plămînii. În 1904, cînd se stinge, avea numai 44 de ani. Cucerise lumea cu piesele lui de teatru. Anton Cehov.

Un personaj complicat pe care nu prea l-am înțeles. Mi s-a părut enigmatic, ascuns, cu multe ecrane între el și lume. Mărturisesc păcatul de a fi fost uneori plictisit – citindu-l sau văzând una din piese. Păcatele sînt păcate. Am folosit ca alibi faptul ca se referă la lumea rusească, o lume de neînțeles pentru cei din afara Rusiei. O lume aparte. Cehov redă o umanitate patetică – un labirint interior prin care este fff dificil să umbli. La suprafață apar niște biete strigăte de ajutor. Presupun că tipurile umane din piesele de teatru și din proze i-au fost inspirate de experiența de doctor practician. Avea o cunoaștere concretă, fără iluzii a omului. Nu din cafenele și cenacluri, nu din lecturi. Firește, mă refer aici la femeile lui – personaje sau nu. Scrisorile rămase de la Cehov sînt martore/oglinzi ale acestui univers complicat. Varietatea tipurilor pe care le aduce la suprafață este imensă, inepuizabilă, în vecinătatea doar a lui Shakespeare.

Mă surprinde mai curînd autorul decît personajele de pe scenă. Știu de pildă că era client al bordelurilor din Rusia. Le frecventa și pe cele din Europa cînd reușea să călătorească. Găsesc aici tipul de relație în care se aventura și în care se simțea confortabil. O relație clară, simplă de la început, în care fiecare știa ce vrea de la celălalt. Unde nu apar complicații sufletești sau de alt gen. E o condiție impusă de el cînd se apropia de o femeie. O întîlnire maximum două și adio! Cehov nu se lăsa în voia unei relații, nu căuta fericirea, o refuza. Nu întîrzia alături de o femeie, chiar dacă o plăcea. Mai ales atunci. Avea oroare de încurcături. Nu reușea să aprofundeze o relație și nici nu dorea. Se plictisea repede. O idilă dura cît o schiță scrisă de el. Avea iubiri pasagere, trecea grăbit la altă poveste, curios, devorator de noi experiențe, mereu pasionat și plin de iluzii. La scurt timp se instala răceala, dezamăgirea și o întrerupea fără explicații.

Unul din motive era că avea probleme erotice. Nu rămînea cu aceeași persoană pentru că își pierdea pur și simplu interesul erotic față de parteneră. Ce nu era nou, nu era bun. Nu trebuie să mire numărul cuceririlor feminine. Era un bărbat arătos, cu șarm, distins și mai ales se bucura de glorie – afrodisiacul cel mai puternic. Era citit cu pasiune. Piesele lui se jucau cu mare succes în mai toate teatrele Rusiei. A fost un clasic în viață. A fost iubit ca autor – și ca bărbat. Avea succes la femei și nu a ezitat să se înfrupte din tot ce îi atrăgea atenția.

Stația terminus pentru cariera lui homme-à-femmes a fost Olga Knipper. S-au întîlnit în 1898 la Moscova în cursul unei repetiții cu Pescărușul la Teatrul de artă. Olga Knipper era actriță în trupa lui Stanislavski – mare regizor rus și inițiator de școală. Au urmat nenumărate scrisori pe care și le-au trimis reciproc. Anton Cehov a considerat-o marea iubire a vieții lui. S-au căsătorit la 25 mai 1901 în secret, fără prieteni și rude. Doar martorii, au fost prezenți, atît… Olga Knipper a jucat Arkadina în „Pescărușul” (1898), Elena din „Unchiul Vania”, chiar la premiera absolută de la Moscova (1899). A jucat Mașa (pe care a inspirat-o) din „Trei surori” (1901), a fost doamna Ranevskaya în „Livada cu vișini” (1904).

Cei doi au avut un mariaj complicat întîi de faptul că el locuia în sud, la Yalta, obligat să-și îngrijească sănătatea – avea plămînii atinși de tuberculoză. Olga Knipper trăia la Moscova în mijlocul unei vieți teatrale intense. Aici avea roluri în multe spectacole, era o celebritate a scenei rusești. Cînd nu juca în capitală se afla în turnee nesfîrșite prin Rusia. Această distanță, rareori întreruptă, le-a dat ocazia să-și scrie, și – din fericire – multe scrisori (nu toate, din păcate, s-au păstrat și ne permit azi să aruncăm o privire indiscretă în secretele iubirii lor). Iată un citat lămuritor: ”Nu știu ce trebuie să-ți spun decît ce ți-am spus de zece mii de ori și vrei să auzi în continuare – că te iubesc si nimic altceva. Dacă nu sîntem împreună în acest moment nu este greșala ta, nici a mea, ci a Diavolului care face ca eu să trebuiască să mă bat cu bacilii, iar tu cu dragostea pentru artă.” Mă întreb dacă măcar o dată Olga Knipper s-a gîndit să renunțe (total sau parțial, măcar o vreme) la teatru pentru a trăi alături și a-l îngriji pe Cehov. L-a ținut la distanță, mi se pare. L-a iubit oare la fel de mult?

Anii de după căsătorie 1901-1904 sînt foarte fertili pentru opera lui. Scrie cîteva dintre piesele și prozele lui cele mai bune. Dar boala continuă să avanseze și nu e nimic de făcut pentru că în acel timp tuberculoza era incurabilă. Cehov, medic, știa că nu mai are mult de trăit. Mai multe crize de hemoptizie l-au avertizat că sfîrșitul este aproape. Circulase deja mult în Europa să-și caute sănătatea prin diverse clinici, fără să obțină o ameliorare. La Berlin, Paris, Veneția, Roma etc. La Nisa mai ales (în 1897-1898 si 1900-1901) în sud, pe țărmul Mediteranei, unde se găsește cea mai blîndă climă de pe continent. Zadarnic. Boala, de la un punct încolo, a luat un aspect galopant.

În iunie 1904, însoțit de Olga Knipper, pleacă în Germania să consulte cîțiva experți cu mare reputație în bolile de plămîni. Ca de obicei nu a obținut decît vorbe bune și cîteva încurajări. Nu rămîne la Berlin, oraș cu clima neprietenoasă pentru tuberculoza lui. Spre jumătatea lunii iulie coboară în sud și se oprește în stațiunea BadenWeiler. Aici suferă mai multe crize cardiace și în noaptea de 15 iulie se stinge asistat de soția sa. Olga Knipper va descrie mai tîrziu (a trăit pînă la 90 de ani, s-a stins în 1959) ultima noapte a genialului ei soț. „Puțin după miezul noptii s-a trezit și a chemat un doctor și i-a cerut să aducă un pahar de șampanie. S-a sculat din pat și a spus în germană <Ich sterbe!> (în traducere – eu mor !). Apoi a luat paharul de șampanie, s-a întors spre mine și a spus: E mult timp de cînd nu am mai băut șampanie!. A băut paharul liniștit, s-a întins pe pat, pe partea stîngă, și a tăcut pentru totdeauna”.

Dacă scena este reală, avem aici o magnifică ieșire de pe scena vieții imaginată și regizată chiar de cel care moare – Cehov. A fost transportat cu trenul la Moscova și înmormîntat la 22 iulie 1904 într-o mare de oameni care au venit să își ia adio de la el.

Un citat de final – „Fericirea este o recompensă dată celui care nu a căutat-o”.

Stelian Tănase

Fragment din volumul „Repertoarul amorului” volumul 1, best-seller 2019.

Fiţi sociabili!