Dragi Facebook-işti,

Vă scriu cu un sentiment de inutilitate cum rar am întîlnit în sfertul şi ceva de veac de cînd scriu prin felurite ziare şi reviste, convins fiind că în afară de mine şi poate de alţi încă vreo doi sau trei români deţinători de Facebook, nimeni dintre dv. nu deschide şi un ziar adevărat, clasic. În vocabularul dv., anacronic, depăşit, pentru boşorogi adică. Eu n-am dorit neapărat să devin membru al acestei comunităţi, dar un prieten bun, fan al computerelor de toate calibrele, mi-a făcut surpriza supremă, deschizîndu-mi un cont cu mulţi ani în urmă. De atunci încoace nu mă simt nici mai tînăr, nici mai deştept, ci doar niţeluş mai stresat, ca de exemplu atunci cînd calculatorul m-a somat de vreo 3.000 de ori să-mi schimb parola, că aia veche, din 24 de semne, cică era „unsafe”. Am schimbat în interiorul ei 3 cu 4, restul rămînînd identic. Evident, calculatorul m-a felicitat şi m-a lăsat în durerea mea. Nu asta-i, însă, problema, ci permanentele solicitări de a participa la nişte chestii care adesea mă sperie sau mă sictiresc profund, cum ar fi, de pildă, să o iau de nebun pe străzi, la o ora la care pe un canal joacă Real Madrid, iar pe altul Ronnie O’Sullivan. Cu Real sînt prieten din 1958, cu Ronnie de prin 1996, iar cu Facebook doar de vreo cinci ani, deci oricum ceilalţi ar avea prioritate. Dacă adaug faptul că presupusa manifestare/manifestaţie era duminică seară, cînd omul normal mai stă şi pe-acasă, chiar dacă nu ţine cu Real sau cu Ronnie, şi dacă mai zic şi că erau vreo minus 16 grade (iar eu zisesem de dimineaţă că la minus 7 era prea frig ca să merg la o ştiucă la copcă) e lesne de înţeles de ce la chestii d-astea nu se poate conta pe mine. Dar moţul la prăjitura asta e altul: de ce, mă, să vin tocmai eu să le aduc omagii fără număr procurorilor şi securiştilor, adică cucoanei Kovesi şi cuconului Coldea? Şi să-i înjur pe ăştia care tocmai mi-au mărit salariul!? Cum de unde ştiu că mi l-au mărit? Din ziare, băăăă! Nu de pe Facebook.

 Doru POPOVICI

 

Fiţi sociabili!