Dragă (oarecum) regalitate,

Am urmărit, dacă tot nu era nimic altceva la televizor pe programele de știri, bucăți consistente din transmisiile live de la ceea ce s-a numit „nunta regală” din Republica România, varianta 2018, una cît se poate de prost făcută. Țara, zic. Și fiindcă nunta a avut și ea loc în țara asta, a fost întru totul după chipul și asemănarea acesteia. Nu vreau să spun că mirii ar fi avut vreo vină. Nicidecum: ei, sărăcuții, au făcut tot ce ținea de ei pentru ca evenimentul să devină unul notabil, chiar istoric pentru cei care încă mai speră în revenirea României la normalitate, deci la regalitate.

Nenorocirea fericiților miri (iar aici nu glumesc: ei doi chiar trăiau cu intensitate și cu mare bucurie evenimentul, evident cel mai important din viețile lor de pînă acum) este că ei nu sînt singuri pe lume și că apartenența lui la o familie care s-a dezis de fapt de el generează tot felul de piedici și de ambiguități.

Ce înțeleg eu din toată tărășenia? Vă mărturisesc că nu mare lucru. Dar dacă pun cap la cap tot ce știu, tot ce am văzut (acum, dar și în alte ocazii) și tot ce-mi amintesc despre Radu Duda din vremea cînd era actor la Suceava și oarecum amic cu mine, am tot mai acută senzația de complot, de deturnare, de încercare de a o împroprietări pe doamna Duda cu o coroană care i se cuvine, în principiu, doar proaspătului mire. Măria Sa a plecat fără a mai fi putut pune ordine, iar ceea ce numim azi „regalitate” pare a fi doar una de mahala, una second-hand.

Atunci cînd o mamă își abandonează fiul de dragul propriei sale surori nu te mai poți gîndi la regalitate, ci doar la psihiatru. Sau la bani, ceea ce ar fi de-a dreptul înspăimîntător și ar apropia dramatic această regalitate de aceea a lui Cioabă.

Doru POPOVICI

Fiţi sociabili!