Dosul medaliei

Rar ne-a fost dat nouă, iubitorilor de sport în general şi românilor în special, să trăim, în ultimii ani, o bucurie atît de mare ca aceea din timpul finalei Campionatului Mondial de Handbal pentru junioare. Under 18, cum îi zice oficial. A fost un meci în timpul căruia n-am înjurat, n-am fumat 25 de ţigări, n-am avut palpitaţii (şi migrenă, după!), într-un cuvînt: fără emoţii. Fetele noastre au pornit în trombă şi au încheiat tot aşa, astfel încît după halucinantele momente de început, cînd se făcuse 7-1 după 10-12 minute, meciul a continuat tot cu ale noastre la comenzi, terminîndu-se cu o neverosimilă diferenţă de 11 goluri: 32-21! N-a existat nici o cădere fizică sau psihică, aşa cum de ani întregi vedem la senioarele aceleiaşi echipe, România, cînd, să zicem, de la 12-7 în minutul 33, te aştepţi să se facă 12-16 în minutul 45! Invers, aproape niciodată. Vreau să spun că revenirile sînt infinit mai puţine decît căderile, ceea ce e boală psihică. Plus (de fapt, minus!) lipsa unui psiholog care să lucreze direct pe neuron. Momentele de după au fost şi ele de-a dreptul încîntătoare, cu zîmbete, cu lacrimi, cu declaraţii. Mi-a plăcut stilul relaxat şi civilizat al declaraţiilor preşedintelui FRH, Alexandru Dedu, aparţinînd evident unei alte specii decît maimuţoiul de Gaţu, ăl’ de-a inventat şpaga la arbitri în meciuri internaţionale! În zilele următoare m-am mai dezumflat niţel, auzindu-le pe fetele astea, invitate pe la diverse televiziuni, vorbind. Am înţeles (şi e de admirat) faptul că la ele e vorba de muncă, muncă şi iar muncă. Mai de admirat e că n-au treabă nici cu cluburile, nici cu laptop-ul. De neînţeles e, totuşi, cum la 16, 17 sau 18 ani, exceptînd-o pe fata aia (unguroaică!) care chiar vorbea elevat, toate celelalte operează cu un vocabular alcătuit din 6 pînă la 14 cuvinte. Nu. Marea performanţă nu are legătură cu abandonul şcolar. Decît la noi. Amănunte la Simona Halep.

 

 

Fiţi sociabili!