Domnule Tehnocrat,

Ca mai bătrîn decît domnia voastră cu suficient de mulţi ani încît să-mi permit să fiu poate mai puţin protocolar decît s-ar cuveni cînd te adresezi unei mari (după unii, doar după unii…) scule, cum este, în principiu, oricare Prim Ministru din oricare ţară (inclusiv din această Somalie a Europei – mă iertaţi, aşa o consider eu, de foarte mulţi ani, din cauza unora ca dv. şi ca încă mulţi alţii din acelaşi regn – numită România), vă prezint într-un fel de preambul premisele de la care pornesc şi în care cred cu tărie. Aşadar: pe la începutul anilor ’70 se lansa în literatura română un enorm prozator, pe nume Petru Popescu. Presupun, naiba ştie de ce, că nu l-aţi citit. A şi fost scos de altfel din programa şcolară, cam tot de pe atunci, imediat după ce s-a cărat în SUA, în ’74. Unde, ciudat lucru, n-a ajuns şofer de taxi, ca mai toţi artiştii români, ci scenarist de succes, regizor şi chiar producător la Hollywood. A plecat după ce obţinuse cam toate premiile grele în ţară, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor, parcă pentru romanul Prins”. Sau pentru Dulce ca mierea e glonţul patriei”!? N-are importanţă. Sigur e că, trăind într-o lume literară populată de alde Zaharia Stancu (Desculţ”), Marin Preda şi fel de fel de alţi Moromeţi, Petru Popescu a avut un moment de revoltă şi a zis într-un interviu că nu înţelege de ce la noi în literatură se practică doar cultul ţăranului, atît personaj cît şi autor, şi că dacă eşti născut ţăran devii automat mare scriitor. În prelungire, a mai zis că are şi el orgoliul şi demnitatea lui de orăşean, de om aflat la a treia generaţie în pantofi. Cum, care-i chestia!? Domnule Tehnocrat, eu sînt cam la a şasea generaţie în pantofi, drept pentru care nu cred în tehnocratul” ale cărui fotografii din copilărie ni-l arată alături de tată, de care-l desparte însă o vacă. Nu cred în premierii Mileniului III proveniţi (cum se zice la noi, la oraş) de la coada vacii. Cred doar în mesajele pe deplin urbane ale unui Petru Popescu, al cărui admirator sînt din 1969, cînd el scria Prins”, iar eu învăţam, fiind în clasa a IX-a, Desculţ”-ul ţăranului Zaharia Stancu. Ajuns şi el un fel de Premier printre scriitori, adică Preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Doar fiindcă era ţăran.

Doru POPOVICI

 

 

Fiţi sociabili!