Domnule Spion-Şef,

Cu ceva vreme în urmă, cam pe cînd primeaţi al nu ştiu cîtelea şut care vă elibera din a nu ştiu cîta funcţie, privindu-vă ochişorii ăia doi din propriul dv. cap care patinau dreapta-stînga şi retur cu o viteză neatinsă vreodată de ştergătoarele mele de parbriz, mi-am spus că deh!, aşa e la cumul de necazuri, adică te mai lasă nervii, mai ales că nu păruseră niciodată în existenţa dv. publică să pară că-s fix la locul lor. Impresia mi s-a accentuat cînd aţi mugit că o să reveniţi cîndva în prim-plan. După ce am terminat de rîs, am început să mă îngrijorez: da’ dacă o să pună vreodată botu’ vreun fraier şi o să vă resusciteze!? Tot eu m-am liniştit, zicîndu-mi că o fi ţara asta prost făcută, vorba poetului, dar nici chiar aşa… În timp, aţi mai avut cîte un puseu care ar fi trebuit să-i îngrijoreze profund pe cei din preajma dv. şi, ca semn de dragoste, să vă ia cu binişorul şi să vă ducă la un doctor bun, pînă să deveniţi violent… Cel mai năucitor moment mi s-a părut a fi cel în care urlaţi ca apucatul pe scenă, făcîndu-i un promo vecin cu cămaşa de forţă unui personaj politic de un calm, şi el, tot patologic. Accesul suprem, de la care încoace continui să mă mir zi de zi că încă nu aţi fost deferit medicinii, a fost acela în care, de data asta cu o privire fixă (dar încă mai îngrijorătoare decît cea cotidiană, cînd vă fug pupilele ca orga de lumini) i-aţi luat la rînd şi pe maghiari, probabil conştient că noi ne lămuriserăm deja. Vă jur că aşteptam să vă văd mîrîind şi-n romales, ebraică, ucraineană şi turcă, din moment ce toate minorităţile au drepturi egale în ţara Constituţiei bine făcute. Totuşi, parcă nu atît de bine, din moment ce nu impune un serios control psihologic, chiar psihiatric, tuturor celor care ajung în funcţii publice importante, înainte de a ajunge… Fiindcă astfel cu siguranţă că n-ar mai ajunge. Înţelegeţi ce spun, voi, ungurenii lui şi johanniştii ăluilalt?

 Doru Popovici

 

Fiţi sociabili!