Domnule Ministru Liviu Pop,

Să ştiţi că am apreciat mult remarcabila dumneavoastră declaraţie de acum vreo săptămînă, două, conform căreia nu aveţi întotdeauna vorbele la dv., dar întotdeauna faptele. Este o declaraţie cît se poate de omenească, dar care, în pofida aparentei ei simplităţi, se pretează la analize de conţinut, de „idei şi sentimente”, cum ne învăţau prin clasele mici profesorii de română că e bine să facem, cu vreo jumătate de secol, ba şi mai bine, în urmă. Dv., care datorită vîrstei aţi făcut şcoala ceva mai încoace, trebuie să aflaţi că profesorii ăia, şi în general profesorii, se ocupă cu inocularea în căpăţînile elevilor tocmai a ştiinţei de a avea mereu vorbele la tine, indiferent că viitorul îţi rezervă o carieră de savant ori de tractorist. Pe înţelesul dv. (care mie mi se pare precar, ca să mă exprim delicat, aşa, ca de la un ultim subaltern la ditamai Ministrul său), nu cred că există domeniu, cît timp eşti un biped presupus normal şi cu un minim de şcoală făcută, în care să-ţi permiţi să nu ai vorbele la tine, ca în exemplele de mai sus, fie pentru a ţine un speech în plenul Academiei, fie pentru a-i explica mecanicului că s-a fu…, pardon, că s-a ars o bujie. Cu atît mai mult în cazul în care viaţa ţi-a produs surprize remarcabile în lanţ, făcîndu-te şef de sindicate, iar apoi chiar ministru, poziţii din care e musai nu să grohăi ori să ragi, ci chiar să vorbeşti. Aici intervine dilema supremă: se poate vorbi cînd nu ai vorbele la tine? Evident, nu. Şi fiindcă nu există alternativă, rămîne singura soluţie cît de cît acceptabilă: demisia, băăă! Iar partidului care te-a inventat, o sugestie de bun simţ: aduceţi pe funcţia vacantă un humanoid care să ştie de ce a fost echipat cu gură, laringe şi corzi vocale. Eventual şi cu un neuron, dacă nu vi se par exagerate pretenţiile mele.

Doru POPOVICI

Fiţi sociabili!