Domnule Copos,

N-aş fi bănuit niciodată, dar niciodată, că sub chelia aia deasă se ascunde un neuron (că mai mulţi, de unde, la activiştii UTC!?) cu încărcătură de genialitate, de Nobel, de Puliţăr (am scris cum se pronunţă, ca să înţelegeţi şi dv. despre care premiu literar vorbesc, fiindcă presupun că pentru a ajunge în Comitetul Central al UTC nu dădeaţi şi proba de limbi, ba cred că nici de română…), dar vă jur că încă mai mult decît chestia asta m-a uluit să constat că aveţi şi-o inimă de om, de tată, în pieptul dv. de aramă. Declaraţia aia cum că vi se rupe ceva (inima, parcă) de soarta, citez, „copilaşilor” dv., care se gîndesc să părăsească ţara, m-a făcut să mă umezesc şi eu niţel, nu neapărat la ochi. Am stat şi am analizat, cît m-au dus cei doi neuroni ai mei (v-aţi prins că am de două ori mai mulţi, dar în loc de avere n-am făcut decît datorii, oare de ce?) ce oţi fi vrut să spuneţi. Mai întîi, m-am gîndit că, pardon, „copilaşii” au deja o vîrstă mai apropiată de cea de pensionare decît de ziua naşterii, deci sînt, cum se zice în popor, ditamai iepele. Apoi, m-am întrebat de ce dracu’ ar face-o: le-o fi venit să vomite de la atîtea savarine!? Ori poate că le e jenă să admită că în timp ce dv. vă mîncaţi sănătatea cu Rapidul, ele, copilaşele, or fi fost nişte căţele roşii? Că alte motive nu găsesc, oricît am încercat. În fond, din cît a dat cu jula tăticul copilaşelor, nu se poate să nu le fi rămas şi lor ceva, cam cît să trăiască porceşte pînă la adînci bătrîneţi, ba şi încă vreo paişpe generaţii următoare. Mai nasol e cu alţi copii, care din cauză că în ţara asta ne-au condus numai unii ca domnia voastră, s-au cărat care cum au putut, pe la vreo universitate englezească, iar cînd îi întrebi dacă se mai întorc, ori rîd ca demenţii, ori întreabă senin: „Unde, mă? În ţara aia condusă de porci?”. Unul e fiu-meu, şi zău că nu mi se rupe inima de el. Mi s-ar rupe dacă s-ar întoarce. În schimb, mi se rupe de dv. Nu, nu inima, bă pîrnăiaşule.

Doru POPOVICI

 

Fiţi sociabili!