Delicatesa care se serveşte rece

„Răzbunarea e arma prostului”, spune o zicală, ilustrînd la o primă vedere spiritul tolerant al românilor. Dar tot românii sînt convinşi că „răzbunarea e cea mai dulce” şi că reacţia de tip „dinte pentru dinte” este un sinonim al adevăratei dreptăţi. Ar fi interesant de analizat marea diversitate ideatică şi de atitudine a proverbelor româneşti, capabile să justifice – aparent paradoxal – comportamente şi atitudini opuse, ireconciliabile. Eu nu văd în această contradicţie o inconsecvenţă ori o superficialitate morală. Dimpotrivă, o descifrez ca o dovadă de inteligenţă seculară, validată de generaţii succesive: viaţa noastră e complexă, iar orice act uman are, pînă la urmă, o justificare, o explicaţie. Să ne oprim o clipă la zicătorile inspirate de viaţa în cuplu, de fidelitate ori de absenţa ei. Spre deosebire, de pildă, de cel francez, folclorul nostru nu rîde, nu ia în băşcălie soţul încornorat („cornu” în lb. franceză). Dar nici nu acuză, nu condamnă nevestica tînără, jucăuşă şi infidelă, obligată de familie, cutume şi nevoi să-şi piardă viaţa şi frumuseţea alături de un „ghiuj uscat”. Tot astfel, revenind la delicioasa răzbunare, frumuseţea şi perenitatea baladelor haiduceşti stă tocmai în faptul că nu lămuresc cît anume din actele violente, de jaf ale lotrilor celebri or fi avut ca motivaţie nevoia de dreptate, de justiţie şi de „protecţie socială” şi cîte au fost acte omeneşti inspirate din setea de răzbunare a omului sărac, obidit, împotriva unui semen al său născut sub o stea mai norocoasă şi îmbogăţit nu prin merit, muncă şi inteligenţă, ci prin ereditate şi moştenire. O fi fost, de pildă, Terente un  romantic erou justiţiar ori doar un răzvrătit erotoman, avid de arginţi şi petreceri orgiastice? Nu mai contează, la o adică: legenda există şi ar fi inutil să o supunem radiografierii. Specialiştii consideră că din punct de vedere psihologic iertarea nu este un sentiment natural al omului, ci unul dobîndit prin educaţie şi constrîngere. Sells şi Hargrave descriu iertarea ca pe o antiteză a „predilecţiilor înnăscute spre violenţă şi victimizare”. Un studiu canadian constată că „a scoate un ochi pentru un ochi”, adică a plăti cu aceeaşi monedă, este considerat în mod reflex de către oameni ca o variantă mai bună decît „a întoarce şi celălalt obraz”. Astfel încît –  dacă adăugăm şi desele bîlbe, nedreptăţi ale justiţiei „oficiale” – putem înţelege ura şi blestemele nefericitei mame ce şi-a văzut copilul spulberat pe trecerea de pietoni. Precum şi faptul că personajele cinematografice de succes au fost şi rămîn justiţiarii nemiloşi, poliţistul „degrabă vărsătoriu de sînge vinovat”. Şi nu eroii morali – percepuţi ca idealişti, deci ireali de către public – care suferă, masochist, tot soiul de suplicii şi bătăi, numai pentru a încătuşa, viu, criminalul în serie, deşi ar fi putut lesne să-i tragă odiosului un glonte în cap. „Nu te enerva, răzbună-te!”. Acesta era crezul lui Robert F. Kennedy, senator şi procuror general al SUA, fratele lui J.F.K., el însuşi victimă a unor răzbunări. Resentimentul, furia imposibil de domesticit cu mintea este, într-un fel, resortul unor acţiuni de răzbunare adesea inedite, uneori de-a dreptul geniale şi dovedind o creativitate pe care – de ce oare? –  sentimentele pozitive, tandre, generoase nu le pot inspira. „Dorinţa de a fi chit” este, se pare, mai solid cuibărită în sufletul omului decît nevoia de afecţiune, de confort şi siguranţă. Acestei eterne nevoi şi obsesii i s-au consacrat studii, cărţi, ba chiar şi adevărate manuale – în genul cărţilor de bucate, căci revanşa, această „delicatesă care se serveşte rece”, e mai gustoasă, mai săţioasă ca orice fel de mîncare! – un ghid tipărit oferind nu mai puţin de „300 de reţete ale răzbunării”. Motiv pentru a continua această incitantă temă şi în numărul viitor.

 

Fiţi sociabili!