Deja vu… de cîte ori?

În momentul cînd scriu această rubrică, mai sînt zile bune, vreo trei, pînă la meciul cu Suedia, cel care va consfinți lansarea echipei numită România într-o cursă nebună de ratare a unei noi calificări la un turneu final. Nu că aș fi eu lovit de ceea ce s-ar putea numi neopesimism ori că Guriță ar fi mai prost decît Daum (chestie absolut imposibilă, că mai prost nu se poate!), însă din nou par să se alinieze astrele într-un fel pe care l-am mai văzut, l-am mai trăit, l-am mai înjurat.

Așadar, taman cînd ne văzurăm nu doar cu o gașcă de portari absolut rezonabili, cu niște fundași nițel altfel decît inconfundabilii Gardoș și Tamaș, ba și cu ceva jucători de construcție cît se poate de promițători (Hagi, Stanciu, bașca fenomenalul Mitriță), hop!, beleaua: ambii presupuși marcatori, oamenii de la care așteptam minunea de a-i mai distruge o dată pe suedezi la ei acasă, s-au făcut bucăți! Mai întîi Andone, cel care de cîte ori a intrat pe teren anul ăsta, de atîtea ori a înscris golul victoriei pentru Brighton-ul lui, a dispărut. S-a accidentat ca deșteptu’ (doar nu ca prostu’!) la încălzire, înaintea unui meci oarecare din Premier League. Oricum, la fel ca Keșeru, nici el n-a înscris la Națională decît cînd nu era nevoie, așa că las’ că vine Țucudean. Rectific: era să vină! Că și ăsta a observat, taman acu’, că-l lasă pompa, așa că s-a cărat în Austria, la operație pe cord. Și uite-așa, ne pomenirăm cu Keșeru, adus la lot de parcă ar fi viu! Dacă joacă, pariez pe ce vreți că nu înscrie, că doar n-o luat-o razna acu’, la bătrînețe. Oricum, numai ideea că Keșeru e văzut ca salvator mă distruge psihic. Și mă face să cred că orice ar face băieții ăia la mijloc, în ațe n-o s-o dăm nici dacă jucăm 100 de ani fără pauză.

Așadar, nu-mi rămîne decît să aștept un alt meci de panaramă, cu fîntîni otrăvite și holde scrum. Doamne ajută să greșesc eu!

Fiţi sociabili!