Decidentul ascuns

Lupta dintre susţinătorii Justiţiei radicale (e vorba de DNA) şi criticii exceselor justiţiare devine zi după zi una oarbă, cu puseuri de exces total din ambele părţi. Ce ar putea pricepe cetăţeanul de rînd, că, totuşi, eu mă adresez, ca jurnalist, lui, cetăţeanului de rînd, omului onest, adică cititorului, care, ca şi mine, nu mai înţelege nimic! Turnătorii – absolviţi de păcate, dar, de ce!? – sînt mai preţuiţi, iată, în acest grav sindrom al unei Românii „ruptă în două”.

Prima întrebare pe care şi-o pun românii – una de bun simţ – este: care e logica ascunsă a acestei bătălii, care implică – ca acuzaţi, dar şi acuzatori (adesea reuniţi în aceeaşi persoană, adică acuzaţi şi turnători, tot una!) – justiţiari, politicieni şi guvernanţi din toate partidele, oameni de afaceri, demnitari. Există oare un Zeu ascuns care conduce şi decide totul, din umbră? În acest caz, cine o fi acest „Deus ex machina” şi care îi sînt scopurile, motivaţia? Greu, dacă nu imposibil de aflat, pentru noi, simplii contribuabili şi privitori la tv, tot mai nelămuriţi şi derutaţi.

O primă cale de ieşire din acest Labirint încearcă o jună şi deşteaptă jurnalistă: „Fanatici sînt şi cei din tabăra care dă în Justiţie ca în sacul de box, fără argumente, şi cei din tabăra care aplaudă chiar şi derapajele făcute de Justiţie şi, mai rău, în numele Justiţiei. Şi unii, şi alţii, la fel de toxici pentru un act de justiţie corect şi pentru statul de drept”. Evident, nu putem vorbi aici – în această abordare realistă şi sinceră – nici de diplomaţia judecăţii rabinului („Şi tu ai dreptate, şi oponentul tău are! Atunci, rabi, întreabă al treilea, martorul judecăţii, care din cei doi are dreptate!? – Păiii… şi tu ai dreptate!) şi nici de principiul terţului exclus. De fapt, e vorba de un soi de extremism al gîndirii, motiv pentru care ar trebui să judecăm noi înşine, cu multă prudenţă, „adevărurile absolute”, judecăţile de-a gata pe care încercă să ni le impună „talibanii” ambelor tabere. Presa, polarizată (mai mult financiar, bănesc, decît politic, mai nou) ori pur şi simplu avidă de scandal, nu face decît să lărgească acest clivaj şi să mărească deruta şi confuzia observatorului onest, sub deviza „calomniaţi, calomniaţi, indiferent de adevăr, că tot rămîne ceva!”.

Dincolo de interesele noi sau vechi – de grup ori individuale – implicate în acest război „pro şi contra Justiţiei”, se poate lesne desluşi o cauză veche, genetică, ţinînd de ADN-ul socio-istoric al acestui neam. Este – şi o regret! – opoziţia seculară dintre codul nostru moral practic, particular, şi cel teoretic. A ilustrat-o frumos, între mulţi alţii, criticul literar ieşean Al. Dobrescu: „Englezii au o formulă ce denumeşte înţelegerea verbală între două persoane, cu putere de lege nescrisă: gentleman agreement. A călca un asemenea acord e tot una cu pierderea onoarei, considerată cel mai de preţ bun public al individului.

Însă noi nu sîntem englezi, ci trăitori la Porţile Orientului, unde totul este luat în uşor, va să zică şi onoarea, cuvînt pe care nimeni nu mai dă aici, la noi, nici doi bani. N-a dat nici în trecut, dovadă sumedenia de trădări ce a punctat istoria noastră medievală, premodernă şi modernă. Drăghicescu sugera că unul dintre defectele românilor ar fi lipsa de caracter. Şi cred că avea dreptate. Codul românesc de morală practică (ciudat! – n.a.) are o elasticitate de-a dreptul înspăimîntătoare. Asta în vreme ce codul nostru de morală teoretică e de o inflexibilitate fără cusur. Sîntem cei mai veşnici procurori ai păcatelor altora, dar purtarea noastră e prea plină de încălcări ale cuvîntului dat, de minciuni, de trădări, etc. Aruncăm piatra fără strîngere de inimă, de parcă am fi imaculaţi. Mai mult, ni se pare firească o asemenea conduită duplicitară şi am mers pînă acolo încît am făcut din ea explicaţia supravieţuirii noastre ca neam de-a lungul secolelor. Sîntem, deci, dovada vie că se poate trăi şi aşa”. Da, se poate, totuşi… Totuşi cine-o fi, Doamne, Scriitorul… decidentul ascuns!?

 

 

Fiţi sociabili!