Decepțiile surclasează reușitele

Cupa Mondială recent încheiată a fost una din cele mai frumoase, dacă nu cumva chiar cea mai reușită dintre toate edițiile, în pofida faptului (sau poate tocmai de aceea) că marile vedete, fie nu au produs marile reușite pe care le aștepta toată suflarea fotbalistică de la ele, fie au plecat înainte ca echipele lor să fi ajuns acolo unde calculele ziceau că le-ar fi locul, adică în fazele superioare ale competiției. În această privință, campionii absoluți sînt tocmai cei doi fotbaliști care de exact un deceniu au monopolizat trofeul suprem individual, Balonul de Aur, domnii Ronaldo și Messi, fiecare cucerindu-l de cîte cinci ori. Acum, Messi parcă nici n-a fost prezent, iar Ronaldo, după un debut fulminant, cu hat-trick, a dispărut și el complet, astfel încît eliminarea Portugaliei și Argentinei a părut ceva absolut natural. În lipsa ăstora doi, hai, trei cu Neymar, că nici ăsta n-a rupt locul (mie personal părîndu-mi-se că suferă de grave handicapuri fizice, lucru de înțeles prin prisma accidentării sale de durată, inexplicabilă fiind însă introducerea sa în teren, unde a fost zero barat, fie din cauza accidentării, fie pentru că îndelungata absență l-a scos complet din formă), rămîneau să ne delecteze alte personaje susceptibile a deveni eroii acestei ediții și superstarurile anilor următori. Lista, oricum scurtă, a continuat să se îngusteze, la ora cînd scriu eu rubrica, înaintea ultimelor două meciuri, singurii rămași în cursă fiind Modric de la croați și M’Bappe (zic eu) ori Griezmann (zic specialiștii) de la francezi. Probabil că echipa cîștigătoare va da și viitorul Balon de Aur. Trecînd la echipe, e de remarcat că ultimele patru rămase în cursă au fost constant bune, fără însă a face măcar vreuna din ele vreun spectacol memorabil. În concluzie, a fost o ediție mai degrabă de luptă, finalistele avînd drept calitate primordială constanța. Rămîn în memorie mai degrabă nereușitele, eșecurile, decepțiile, mai multe și mai zdravene decît performanțele de excepție de pe gazon. De aici, o concluzie groaznică: dacă și atunci cînd nu e vorba de fotbal din ăla mare noi nu încăpem, și cînd aia care ne-a dat cu capul de gazon, Polonia, pleacă ca ultima găină, înseamnă că la noi prăpădul e total. Și teamă mi-e că și definitiv.

 

 

Fiţi sociabili!