De la Djuvara adunate (I)

Motto. „Locul pe care-l ocupă domnul Djuvara în viața publică românească nu l-a luat de la nimeni și nu va fi niciodată luat de altcineva. Că l-am cunoscut și ca o personalitate atît de originală, domnia-sa stă cu noi de un sfert de veac, este o aruncare a zarurilor sorții la fel de norocoasă pentru noi ca acelea care i-au determinat acestui om cotiturile unei vieți într-adevăr excepţională. Numai în societatea noastră, în care el, Neagu Djuvara, este supraviețuitorul unei civilizații morale moarte, poate să fie cineva un fenomen cultural de unul singur”. (Andrei Pippidi)

Regretatul Neagu Djuvara a fost un istoric, diplomat, filosof, jurnalist şi romancier român. Dar, mai presus, cel care a fost denumit „ultimul mare boier român” a fost o conștiință vie a neamului său și un povestitor plin de har, dotat cu o memorie excepțională. Deoarece în luna august se vor împlini 102 ani de la nașterea sa, vreau să-mi bucur cititorii cu cîteva memorabile citate ale acestui inconfundabil martor al istoriei ultimului secol.

Politică. „Eu nu mai știu pe cine să aleg în politica românească. Aşa că stau pe tușă”.

Genii. „Pe Emil Cioran l-am iubit, ce mai tura-vura! Tipul e genial! De aceea mă supără că în România el e mai puțin venerat decît Mircea Eliade”.  

Anti-donjuan. „Cînd am făcut eu 17 ani (așadar în anul 1933 – n.a.) a avut loc la micul conac din Ciulnița (al lui „tante Liselle”, o vară de-a doua a mamei autorului – n.a.) o recepție bine pregătită, cu un spectacol înainte de cină, versuri și dansuri. (…) Eu am executat cu sora lui Ion Duma (director general al CFR, unul dintre cumnații gazdei – n.a.) o exhibiție de tango argentinian, în care mă strîngea partenera de mi se încinsese capul, și nu numai cel de sus… A doua zi mi-au spus unii: – Măi! De ce n-ai înțeles tu, prostule, că aia, rea de muscă, te voia?! Eu n-am înțeles nimic, într-adevăr, ca prostu. Aș fi putut, atunci, să îndrăznesc, că trecusem și eu, la 17 ani, primele probe de foc. Dar am ratat ocazia. Și n-a fost nici prima, nici ultima oară. Sînt un specialist al ratărilor, un fel de campion al „anti-donjuanilor”. (Neagu Djuvara, „Amintiri și povești mai deocheate”).

Scrisori (de dragoste). „Ce-i aia o scrisoare de dragoste bătută la mașină? E rece și impersonală. Cînd scrii de mînă e ca un sacrificiu de sine. Iar cînd primeai o scrisoare de la o femeie și-i simțeai parfumul impregnat în pagini… ce mare lucru!”.

Riscuri (diferite). „Antibioticele fac ca problemele astea, la generația voastră (B.T.S. – n.a.) să se prezinte cu totul altfel. În schimbul bolilor venerice lecuite de antibiotice ne-a trimis Dumnezeu SIDA. Și mai rău. A venit și pilula. E oare mai bine? Nu vedeți că, de zeci de ani acum, demografia Europei întregi e în drastică scădere? Vă lasă asta indiferenți? Nu era mai bine pe vremea bunicului meu, cînd riscul pentru fată era uriaș? Mi-a raportat bunicul o vorbă a lui frate-su, Alexandru Djuvara, care n-a fost numai deputat și mare avocat și ministru, dar și unul din marii oratori ai Parlamentului, mai era și un mucalit. Iată sfatul pe care-l dădea fetelor: – Nu te juca cu p… că alunecă!”. („Amintiri și povești mai deocheate”).

Regățeni. „Însuși « venerabilul » Iuliu Maniu îl privea pînă și pe Ionel Brătianu ca pe un produs fanariot. (Dacă e să-l credem pe Pamfil Șeicaru, Maniu i-ar fi mărturisit acestuia că se simțea mai în largul lui în negocieri cu contele Tisza decît cu Brătianu!)”. („Amintiri și povești mai deocheate”).

Obiceiuri. E musai, se știe, ca un ambasador să cunoască și să respecte, să urmeze, cu orice risc, obiceiurile țării în care e trimis! Voi rezuma pățania generalului Sebastiani – un „compatriot” corsican al lui Napoleon, trimis de acesta să-i ajute pe turci să respingă, în 1806, atacul ruso-englez împotriva Constantinopolului – în relatarea mustoasă a lui Neagu Djuvara („Amintiri și povești mai deocheate”). Bref: elegantul, educatul franțuz Sebastiani, încearcă să se arate cît mai simpatic turcilor, iar ei căutau să-l cinstească la superlativ. Marele Vizir – înconjurat de vreo 20 de viziri și pașale – dă o masă copioasă în onoarea ambasadorului. Spontan, Marele Vizir a tras o teribilă rîgîială, urmată de un cor de rîgîieli ale subalternilor. Traducătorul explică: – Asta va să zică, Excelență, că Stăpînul nostru a mîncat bine! Sebastiani trage aer în piept și produce și el, politicos, o mică, palidă rîgîială. Urmează desertul: cafele, rahat, halviță, fel de fel de alte dulciuri. Deodată, Sebastiani este din nou surprins: Marele Vizir dă un „vînt”, o adevărată bubuitură, urmată, imediat de salve trase – ca la o comandă din artilerie – de supușii comeseni. Tălmaciul explică: – Asta va să zică: Stăpînul nostru digeră bine! Sebastiani, cuprins de panică (fiind, el, bietul, silit, pedepsit chiar de copil să evite în public aceste zgomote necuviincioase), se screme și – citez textual din N. D. –  „scoate, chinuit, o bășinică firavă, subțire: țiiitt!”. Dragomanul tălmaci se apleacă spre franțuz cu un zîmbet complice și-i șoptește la ureche: – Asta va să zică, Excelență, că Excelența voastră e (încă) virgină!?

P.S. Pățania „virginului” ambasador îmi readuce în minte necazul moldoveanului nostru, logofătul Tăutu (cu biserică în Bălineștii Sucevei). Trimis de Ștefan în ambasadă la Stambul, Tăutu dă dintr-o sorbitură pe gît cu toastul aferent – „Trăiască Măria-Sa, Sultanul!” –  ceșcuța cu cafea fierbinte, ce i-a ars gîtița. Fără a schița, totuși, scrie cronicarul, vreun gest de disconfort!

 

 

Fiţi sociabili!