De frunza frăsinelului

Imaginaţia, inspiraţia românilor e infinită şi… suculentă! Românul îşi exprimă starea, trăirea prin expresii de o plasticitate şi o putere de sugestie neegalate de vreo altă cultură! Cel mult s-ar putea compara cu noi, dar timid, doar fraţii noştri „latini”: franţujii, italienii, spaniolii. Există, aici, chiar interesante apropieri în domeniul superstiţiilor şi gesturilor rituale. De pildă, pentru a alunga necazul, ghinionul, francezii zic „toucher le bois” (a atinge, tandru, lemnul, o amintire, probabil, a acelor mari arbori, stejari seculari, de regulă, sanctificaţi, veneraţi în toată Europa pre-creştină). Or, românul, pentru a izgoni diavolul, e mai activ: el „bate în lemn”! De unde a apărut şi toaca mănăstirească! Cu alfabetul, limbajul ei, ştiut numai de călugări. Astfel încît voi continua a pune faţă în faţă descrierea unor oarecare trăiri, stări general omeneşti, cu minunata lor descriere plastică, datorată moşilor şi strămoşilor noştri.

  • Românul nu se dezvăluie, nu-şi arată, direct şi demn, impostura… el îşi dă, doar, „arama pe faţă”. Expresie născută din experienţa veche a păcăliţilor – de regulă oameni săraci – care constatau că prea subţirele strat al monedelor „de aur” primite de el se ştergea, arătînd, păgubos, că moneda aceea scumpă era, de fapt, una falsă (calpă, cum scria Eminescu).
  • Românul nu va recunoaşte că e, esenţial, un credul, un naiv, că se lasă prea uşor păcălit, înşelat, de cîntecele de sirenă. De pildă, ale propagandei electorale de azi! El preferă „să bată berbunca” cu primul ofertant! Surpriză: această „berbuncă” nu e o minge de fotbal (cum crezui şi eu pînă deunăzi). Cuvîntul reaminteşte vocabula „werbung”, ce însemna racolare, înrolare în armată. Acţiune bine gîndită, eficient pusă la punct de „imperiali”, începînd cu 1699 în Transilvania, apoi după 1774 şi în Bucovina . Naivii „recruţi” erau încîntaţi cu băutură şi cu jocuri în zile de tîrg. După filologul S. Adam, intrau în scenă şi aşa-zise „vivandiere”(un soi de bordel mobil). Iar naivul „recrut” semna contractul , recrutarea sa pentru 4 ani, cît dura armata, atunci. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că nu altfel se comportă românii şi azi, în campaniile electorale. Coincidenţă (sau nu?): 4 ani dura armata austriacă, tot 4 ani durează, azi, şi un mandat. P.S. În acelaşi context tematic şi sintagma „a lua cu arcanul”, practicată de austrieci în Bucovina, capătă azi noi, politice înţelesuri.
  • Asta e şi mai faină! Românul de rînd – adică cel de bun simţ, tradiţionalistul – mai crede la modul absolut că dacă ai carte, ai parte! Şi face toate eforturile ca să-şi poarte copiii la şcoli înalte, la facultate. Ca apoi, mai nou, cu sau fără diplomă universitară, el, fiul, fiica să culeagă căpşuni în Spania. De fapt, sensul originar al cuvîntului „carte” nu are nici o legătură cu cultura, cu ştiinţa de carte! El se referă strict la şansa de a avea documente… „carte de proprietate” pe posesiunile ori pe moştenirile tale. Abuzurile petrecute la noi, după 1990, în materie de retrocedări de pămînturi, păduri, case, ori aberantele decizii ale unui ANRP nu fac decît să întărească ideea acestei triste confuzii: nu cei culţi, citiţi, – deci şi smeriţi – vor avea parte. Ci cei care au „cartea” – fie şi falsă! – în mînecă. Un om ca dl. Ghiţă – să fim oneşti şi imparţiali! – nu prea pare un om cu multă „carte”, dar are parte de „cărţi” (scrise ori nescrise). Şi care – apropos! – bate berbunca după voia lui cu persoane şi instituţii care se jură (iată altă zicere tipic valahă) că nu ar fi îngurgitat nici un căţel de usturoi, deşi… Reparăm, actualizăm vechiul citat: Vrei parte!? Lasă cartea, cărţile! Caută-ţi „cărţi”! Fă „cărţile”, băiete!
  • Românul nu pierde vremea hălăduind aiurea, fără rost, el „umblă de frunza frăsinelului”. A nu se confunda cu frunza arborelui frasin (şi aceasta, e drept, uşor mişcată de cel mai mic vînt… de aici, confuzia). Expresia evocă o plantă erbacee (Dictamnus albus), dedicată de mitologia antică Dyktinnei, zeitate arhaică celebrată şi azi în insula Creta. Etnobotanica românească – ce tulburătoare moştenire culturală! – consideră rădăcina şi frunza frăsinelului ca investite cu proprietăţi magice şi vindecătoare („de deochi”, dar şi pentru „boli muiereşti”). Fiind o plantă destul de rară, căutarea ei prin păduri însemna efort, răbdare, perseverenţă. Umorul nostru specific a pervertit acest lăudabil demers în derizoriu şi inutil: „a umbla de frunza frăsinelului” a ajuns să însemne, pentru noi, nu căutarea unui leac, ci… curată pierdere de vreme. Cam cum procedează şi cei care ne conduc, prin rotaţie, de prin 1990 încoace: umblă brambura… şi nu după „leacuri”!
  • Românul nu spune „am pierdut ceva ce oricum nu mi se cuvenea” (o funcţie, un rang, un cîştig nemeritat, etc.), ci se consolează: „de haram vine, de haram se duce!”. Savurosul Anton Pann e cel care ne traduce, în versuri, sensul unui proverb turcesc: „Haram gheldi, haram ghiti”. Precizare: haram = ilicit, prohibit, pe nedrept. Motiv pentru ghiduşul nostru autor să constate, resemnat: „Banii, cîţi cu nedreptate cîştigaţi, care i-am pus/ După cum haram veniră, astfel şi haram s-au dus”. Pe săptămîna viitoare, dacă n-oi umbla şi eu prin cei codri, de frunza frăsinelului.

 

 

Fiţi sociabili!