David Bowie, veşnicul rebel (XII)

David BowieÎn 1988, într-o componenţă inedită (ca la fiecare nouă reinventare a sa) a grupului de acompaniament numit Tin Machine (Reeves Gabrels, Hunt şi Tony Sales), David Bowie o dă din nou pe metal-rock. Nu-l ţine mult: scoate şi un al doilea album, susţine un turneu care se va dovedi de adio şi preţ de cîţiva ani… se mai gîndeşte ce să facă. În acest timp, reeditează cîteva din albumele sale deja clasicizate, în cap cu „The Rise and Fall of Ziggy Stardust” (care rămîne personajul său favorit), în 1990, „Young Americans”, în acelaşi an scoate o culegere a perioadei techno – „Bowie Tech Pack”, iar un an mai tîrziu „Young Americans”. Toate se vînd foarte bine, reintră în clasamente, dar cel mai important e faptul că prin ele Bowie păstrează contactul cu fanii, precum şi că are astfel timp să lucreze la un nou proiect, concretizat prin albumul „Black the White Noise”, apărut în 1993, în care este susţinut de vechi prieteni şi colaboratori: Mick Ronson, Mike Garson ori Reeves Gabrels. Albumul este un nou amestec halucinant: piese proprii, preluări, ritmuri de la rock la baladă cu influenţe orientale, din el putînd fi remarcate reluarea lui „I Feel Free” (a lui Cream, desigur) şi piesa autobiografică „The Wedding” (inspirată de propria-i căsătorie cu Imam). Lipsindu-şi unul altuia cîţiva ani, David Bowie şi Brian Eno se adună din nou în 1995, prilej cu care Bowie revine la techno (şi în clasamente) cu albumul „Outside”, scos în 1995. În acelaşi an, îl ia drept colaborator şi pe Lenny Kravitz, pe albumul „The Buddha of Suburbia”, care de asemenea oscilează pe axa absolut atipică (sau tipică Bowie!) funky-soul-disco-techno-rock-ambiental! Va mai trece un an şi jumătate pînă la următorul album, o perioadă însă plină de evenimente despre care vom vorbi în episodul următor.

Doru Popovici

 

Fiţi sociabili!