David Bowie, erou pentru o zi. Ultima

David BowieAr trebui să încep cu povestea episodului de săptămîna trecută: l-am scris oarecum la rugămintea lui Sorin, după ce, în timpul matinalului de la Radio Top, tot el dăduse ştirea că a doua zi David urma să împlinească 69 de ani. Restul a fost doar o aducere la zi a ceea ce scrisesem cu vreo doi ani în urmă, într-un mini-serial dedicat lui David Bowie. Evenimentele imediat ulterioare au fost însă de domeniul nebuniei pure şi aveau să năucească toată suflarea muzicală, inclusiv pe iubitorii de rock (şi nu neapărat fanii lui David), dar să se constituie şi într-o explicaţie perfect logică a apariţiei considerate iniţial pripite a acestui album, totuşi excelent, intitulat „Blackstar”: el a fost scos pe piaţă chiar în ziua în care David Bowie împlinea 69 de ani, dar acum apare ca evident şi faptul că el ştia foarte exact cînd va muri. În acest neaşteptat context, „Blackstar” capătă o simbolistică absolut specială: e testamentul muzical al lui Bowie, e şi un „Adio” către cei care l-au iubit. Este un gest de o eleganţă pur britanică. Aşa se explică şi de ce albumul cuprinde numai şapte piese: pur şi simplu n-a mai avut timp să îl finalizeze! Cu toate astea, el nu pare un album incomplet sau o improvizaţie, ci e unul solid, temeinic, muncit. Calitatea muzicii în sine e incontestabilă, comparabilă doar cu aceea de la începutul carierei, pînă ca Bowie să experimenteze toate bazaconiile techno sau disco. Istoria rock-ului îl va include mereu, în nici un caz la capitolul „şi alţii”. E considerat întemeietor al glam-rock-ului, deşi chestiunea e discutabilă, cît timp a existat şi un Marc Bolan. Ca să închei, aş zice că l-am iubit enorm, că figura pe lista mea de zece nume obligatoriu de văzut în concert, că mi-a fost drag încă de pe vremea cînd cînta la saxofon, o chestie despre care nu mai pomeneşte mai nimeni. Şi că indiferent ce spun ăia care prin muzică înţeleg doar de la McLaughlin şi Chick Corea în sus, David Bowie a compus şi a cîntat cel puţin trei piese (ar fi patru cu „Space Oddity”, care mie nu-mi place!) cu adevărat nemuritoare: „Fame”, „Heroes” şi „Sound and Vision”. Sînt zeci de ani de cînd le ascult. Şi de fiecare dată îmi plac şi mai mult.

 

 

Fiţi sociabili!