Dana Humoreanu, jurnalistă

A plecat în Germania pentru un an sabatic, care an s-a făcut trei. Şi s-a întors acasă, la Suceava, din dragoste. Din dragoste pentru meseria de jurnalist. Dana Humoreanu s-a născut pe 17 martie 1968, la Roman, mama sa fiind învăţătoare: „Mama mea a fost învățătoare, am avut-o și eu în clasa a IV-a, cînd m-a luat la ea în clasă pentru că a vrut să se convingă ea că învățătoarea pe care am avut-o în I-III nu-mi dădea notele pe ochi frumoși”. Tatăl Danei a fost „agronom (și activist de partid)”. Şi-acum ţineţi-vă bine, pentru că vom face o incursiune prin consistentul CV al cunoscutei jurnaliste sucevene, care, noi n-am uitat, în campania electorală la finalul căreia Gheorghe Flutur obţinea primul mandat de preşedinte al Consiliului Judeţean, în 2008, scria foarte inspirat că „Gheorghe Flutur a ieşit din cort ca Marilyn Monroe din tort”. La o acţiune electorală, domnul Flutur ieşise prin „moţul” cortului ţinînd un steag în mînă.

Şi-acum incursiunea promisă. Între 1989 şi 1995 a urmat cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară din cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, are un master în comunicare şi relaţii publice obţinut la USV şi a făcut un doctorat în filologie la Facultatea de Litere şi Ştiinţe din Suceava. A efectuat stagii de cercetare doctorală la Universitatea Augsburg şi la Universitatea Hasan al II-lea din Casablanca şi un stagiu de pregătire la un medic din Neuberg an der Kammel, şi a fost manager de eveniment la Castelul Neuberg din aceeaşi localitate germană. Dana Humoreanu de la „Monitorul de Suceava” a mai lucrat ca jurnalistă la „Bucovina”, „Actualitatea suceveană” şi „Obiectiv de Suceava” şi a fost corespondentă pentru „Realitatea Evreiască” şi „Bună dimineaţa, Israel!”. Şi ca să punem bomboana pe tort, mai spunem şi că Dana este voluntar SMURD. Gata, am obosit. Să curgă interviul!

Jupânu’: Cînd şi de ce ai luat decizia de a deveni medic veterinar?

Dana Humoreanu: A fost un compromis. În timpul liceului m-am pregătit pentru facultatea de drept, voiam să devin avocat, deși părinții n-au fost deloc încîntați de decizia mea. Ei voiau să studiez ceva ce are legătură cu medicina – medicină generală, farmacie sau medicină veterinară. Am picat cu 8,21 la Drept, la Iași. Tata mi-a aruncat manualele de economie politică și filozofie și mi-a zis să aleg pentru următoarea admitere medicina sau medicina veterinară. Am optat pentru a doua variantă, mi se părea mai complexă, erau mai multe specii despre care trebuia să înveți. Şi încă ceva. Opțiunea părinților mei pentru medicină nu a fost din vanitate, să avem copilul doctor, ci dintr-un calcul foarte pragmatic: oamenii au nevoie de doctori fie că e pace, fie că e război și în vremuri grele medicii au mai multe șanse de supraviețuire tocmai pentru că sînt necesari celorlalți. De asemenea, este o profesie care îți poate asigura un venit cît de cît decent și pe care o poți exercita oriunde te duce viața.

Cînd şi de ce ai îmbrăţişat cariera de jurnalist?

Din întîmplare, după anul de stagiu ca medic veterinar la dispensarul  din Burdujeni eram șomer. Postul de medic II a fost scos la concurs și au cerut 15 ani vechime. Mergeam des la DSV să văd dacă au apărut posturi cu un an vechime la dispensare mai aproape decît Cîrlibaba, unde era un loc vacant și nu mergea nimeni. În noiembrie 1996, înainte de alegerile parlamentare, am auzit la radioul portarului de la DSV un anunț că Radio Nord 22 angajează reporteri. Am mers la interviu și m-au angajat. Primul lucru pe care l-am făcut ca jurnalist a fost un sondaj stradal tembel legat de alegeri. O a doua etapă a fost în presa scrisă, la un ziar condus de Ion Drăgușanul, căruia îi datorez încrederea în abilitățile mele ca ziarist. Am făcut apoi tot felul de cursuri de presă și am înțeles că este o profesie care mi se potrivește și la care n-am mai putut renunța.

Cînd şi de ce ai ales să faci un doctorat în filologie?

După ce m-am întors din Germania, unde am plecat inițial pentru un fel de an sabatic, care s-a transformat în trei ani de stat acolo. Cînd am venit, acum aproape 6 ani, aveam nevoie de ceva care să-mi facă reacomodarea mai ușoară, pe lîngă munca la ziar. Activitatea de cercetare mi s-a părut cea mai potrivită. Împreună cu doamna profesor Sanda Maria Ardeleanu, îndrumătorul meu de doctorat, am găsit o temă interesantă, care mi-a pus mintea la lucru. 

Cum se împacă doctorul veterinar cu doctorul în filologie? Şi cei doi cum se împacă cu jurnalista?

Foarte bine. Informațiile acumulate din cele două domenii și rigoarea impusă de cercetarea științifică mă ajută să-mi fac bine munca de ziarist.

Cele mai frumoase amintiri le ai din generală, din liceu sau din facultate?

De peste tot. Nu pot face un clasament. Să zicem că cele din copilărie sînt mai estompate, dar tot frumoase sînt. De altfel, am un mare avantaj: mă număr printre persoanele care nu prea au de ce se plînge, viața mea a avut foarte, foarte puține momente dificile. Din copilărie îmi amintesc cum strîngeam toți copiii din vecini la noi acasă și le spuneam povești de groază cu inundații și cutremure. Din facultate văd ca azi cum alergam ca disperații cînd se anunța în cămin că era o urgență, să căscăm gura sau, fericire maximă, să ne lase profesorul și pe noi să facem ceva, măcar să-i dăm instrumentarul. Dar tot cu drag îmi aduc aminte și de chefuri și de practica agricolă la tăiat porumb, pe care trebuia să-l ținem înclinat la 45 de grade și să-l secționăm la jumătatea celui de-al doilea internod. Așa ne-au instruit.

De cînd datează cele mai frumoase prietenii?

Frumoase ca frumoase, dar solide sigur. Din viața de adult, din facultate și după facultate.

Cînd spun Germania la ce te gîndeşti? Dar cînd spun Maroc?

Germania? Prieteni buni, calm, liniște, predictibilitate, ordine, muncă și disciplină. Am avut o perioadă foarte liniștită cât am locuit acolo. Maroc? Insecuritate e primul lucru care îmi vine în minte. O țară a contrastelor. Opulență gard în gard cu sărăcie lucie. Am cunoscut în Casablanca oameni de foarte bună calitate, prietenoși, dar țara nu am simțit-o ca una confortabilă. Fascinantă ca experiență, dar după entuziasmul atmosferei de vacanță dată de palmieri și soare, trei luni au trecut greu. În fața instituțiilor publice și pe autostradă sînt soldați înarmați cu automate, pe peroanele autogărilor se intră doar după ce treci printr-un filtru, la fel și la tramvai sau la mall. Regulile alimentare sînt diferite față de cele din Europa. Nu m-am putut obișnui să văd studentele, mai ales pe cele de la medicină, cu niqab și cu mănuși textile la școală. E o altă lume pentru care cu siguranță ai nevoie de mai mult de trei luni ca s-o înțelegi. În schimb, din punct de vedere al studiului, a fost un foarte bun teren de cercetare. Medicina în Maroc se studiază în franceză, engleză sau spaniolă, iar marea majoritate a pacienților lor vorbesc araba și berbera; comunicarea medic-pacient dispune de o paletă bogată de coduri pentru care ai nevoie de ani ca să le descifrezi. În Germania am locuit în Günzburg, orașul natal al lui Mengele, dar nu m-a încercat absolut niciodată senzația de disconfort pe care am avut-o constant în romanticul oraș Casablanca.

Care crezi că a fost articolul tău care a avut cel mai mare impact?

Habar n-am. Dincolo de ce scriu este și interacțiunea cu oamenii, la fel de importantă sau poate mai importantă. Acum vreo doi ani mi-a spus un tînăr care a crescut într-un centru de plasament că în urmă cu mulți ani i-am schimbat viața, că i-am oprit pe el și pe fratele lui să fugă din centru și i-am convins să meargă mai departe la școală. Au studiat amîndoi la universitate și astăzi sînt activi în zona ONG-urilor. Nu știu dacă am scris atunci despre viața lor și tentativa de fugă, nu-mi mai amintesc, dar dacă discuția cu mine i-a determinat să nu abandoneze școala, ăsta este un moment important din viața mea de ziarist.

Care sînt persoanele publice cu care ai intrat în contact şi care te-au impresionat cel mai mult?

Sincer? Vadim Tudor. Avea o capacitate fantastică de a influența oamenii, de a-i manipula. Prin 2002-2003 am fost la București să fac un interviu cu el pe tema antisemitismului. La finalul conversației eram convinsă, ferm convinsă că este un politician absolut în regulă. Mi-a dăruit două dintre cărțile lui, cu autograf. Le-am citit și m-am dezmeticit. Dar discuția aceea a fost una dintre cele mai bune lecții de tehnica manipulării pe care le-am primit vreodată.

Care parte a jurnalismului îţi place?

Documentarea, discuțiile cu oamenii, conferințele de presă, scrisul efectiv, pînă la corectura și cizelarea articolului. Un cuvînt nu-mi sună bine, mai schimb ceva la ordinea frazei, că mi se pare că altfel pare mai coerentă… Nu-mi place cînd aud de presă vîndută, de ziariști aserviți, dar și aici tot vina noastră este.

Ştiind condiţia jurnalistului din ziua de astăzi, dacă ai avea acum 25 de ani te-ai mai apuca de această meserie?

Da. Din toată inima, da. Îmi iubesc munca și este lucrul care mi-a lipsit cel mai mult cît am stat în Germania. Cu familia, cu prietenii vorbeam tot timpul, eram permanent în contact cu ei. I-am vizitat, m-au vizitat. Scrisul la ziar, munca în presă nu le-am putut însă compensa cu nimic. Probabil că ăsta a fost principalul motiv pentru care m-am întors.

Jupânu’

Fiţi sociabili!