Dacă a avut dreptate!?

Mitingurile cu ţinte opuse din această lună, din faţa palatelor Puterii (încă o dovadă a concordiei naţionale şi unităţii de monolit a poporului în jurul conducătorilor lui iubiţi – de, fapt, de el aleşi!) vor inspira, în continuare, multe comentarii. Le lăsăm pe seama analiştilor şi… politicienilor. Eu m-am întrebat – total apolitic – cum ar fi descris cronicarii noştri de acum două-trei veacuri asemenea manifestări ale nemulţumirii populare. Românii au – slavă Domnului! – multe expresii delicioase pentru asemenea feluri de paşnică răzmeriţă populară.

Încercăm? „Din pricină că ocîrmuirea s-a dat în stambă, dînd, nitam-nisam şi pe « şestache » o legiuire discutabilă, mulţimea a ieşit pe uliţe cu jalba-n proţap şi cu paie şi rogojini aprinse în cap, pentru a le dovedi celor vizaţi că nu mai vor să fie traşi pe sfoară, că nu mai cred în promisiuni, în Paştele cailor”.

Să le luăm pe rînd, întru o meritată delectare lingvistică. „A se da în stambă” (material textil ieftin, care îngăduia ţoapelor de mahala să se viseze cucoane de soi, înveşmîntate în mătăsuri – vezi Anton Pann: „Căci era vestită/ Şi în stambă dată/ O văduvă grasă/ Dar putredă bogată”) e doar o pervertire modernă a expresiei iniţiale: „a te da în stampă (tipar)”, adică a fi dat la gazetă, a fi demascat pentru necinste şi malversaţiuni. După cum scria, ironic, Gr. Alexandrescu (1857): „Pentru cea mai mică vină/ Ce o vom numi hoţie/ Ne vom vedea prin gazete/ Poate… şi la puşcărie!”. Bref: celor care ne conduc – prin rotaţie – de prin 1990 încoace, li se potrivesc, deopotrivă, ambele formule. Este ceea ce şi facem noi aici, în Jupânu’: le demascăm, obiectiv şi cu zîmbet, în stampa noastră suceveană, „stamba” ieftină, de doi bani! Mai departe: „nitam-nisam” (azi, cu sensul de brusc, neanunţat, fără minimă prevenire, prezentare) însemna (din expresia bulgară „ni tam, ni sam”) altceva: nici acolo, nici aici. Altfel spus: nici cal, nici măgar! Constat că celor care conduc, prin rotaţie, ţara asta li se potrivesc, pereche, şi ambele sensuri arătate ale sintagmei sud-dunărene! Mai departe (ca să nu zic şi eu: altă întrebare!). Acea veche jalbă pusă într-un proţap înalt în trecut (pentru a fi mai bine văzută, băgată în seamă, citită de Stăpînire) a fost înlocuită, azi, de pancarte cu texte şi mesaje haioase, dovedind umorul şi neostoita putere de a face „haz de necaz”, specifică românilor. La fel şi cu obiceiul vechi de a-ţi aprinde „paie – sau rogojini – în cap”. Era o formă arhaică a românilor de a-şi afirma în faţa conducătorilor disperarea, un protest total şi ultimativ (precursor al audo-dafe-ului practicat de manifestantul modern, cel stropit cu benzină şi dotat cu o brichetă). Din fericire, manifestanţii de azi au ales să aprindă nu rogojini, ci luminile mobilelor. Dar ideea rămîne. Altă întrebare (asemănare)! Ne-au „tras pe sfoară”!? Cam toţi cei perindaţi la cîrma ţării după regretatul odios! Cu sfoara se măsurau, cîndva, terenurile, moştenirile. Fiecare parte implicată încerca, firesc, să tragă – de – sfoară! Apoi, multele litigii funciare, succesorale – românii sînt meseriaşi, adoră de pe la 1500 încoace procesele între neamuri, între fraţi, pentru doi metri pătraţi din ogorul părintesc! – se lămureau în Justiţie. Astfel a apărut, la noi, expresia derivată „a trage sforile”. Adică a perverti dreptatea, justa măsură. Ne-o aminteşte Farfuridi, în fulminantul său discurs electoral împotriva lui Caţavencu: „Vii cu moftologii, cu iconomii, cu soţietăţi, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe sfoară… cu dăscălimea, cu moftangiii dtale!”.

Uitasem de practica acuzabilă – oricînd, oriunde, la o adică! – de a face treaba „pe şestache”. Conform „Dicţionarului de argou al lumii interlope” (Traian Tandin, 2009), puşcăriaşii înţeleg prin asta a face ceva extrem de secret, total ascuns ochilor autorităţii, o taină care e musai – sub ameninţarea morţii trădătorului! – să nu se ştie! Cum am putea clasifica taman o autoritate publică – oricare ar fi ea – care face treaba „pe şest”!? În fine, sincer vă spun, nu mă poate decît emoţiona – dar nu şi încuraja – această naivitate, probă de unitate în refuz a românilor. Votăm într-un fel – ori, mai grav, lipsim de la vot – apoi asta nu ne împiedică să credem că „vocea străzii” trebuie să conducă ţara. Astfel, divizaţi, vom avea bunăstare, aici, la Paştele cailor. Sau, „au Grand Jamais”, cum ar zice franţujii. Ori – după strămoşii noştri latini – „cum mulo pepererit” (cînd va făta catîrul, acel animal lipsit de darul reproducerii). Ne va fi mai bine, mă tem – ca să apelez şi la limba engleză, cea dominantă, obligatorie azi pe net, „when pigs fly”… Cînd va zbura porcul! Deşi orice pariu de acest fel e riscant. Nu a spus Ceauşescu: „Comunismul va fi învins în România cînd va face plopul pere”!? Dar dacă chiar a avut dreptate!?

 

 

 

 

 

 

Fiţi sociabili!