Cum să te mai superi?

Dincolo de declaraţii, de decizii, de ambiţii, cred că sînt în viaţa fiecărui om momente în care a recunoaşte că ai greşit e o dovadă de fair-play, eventual şi o confirmare a zicerii conform căreia „consecvent e numai boul”. Din introducerea asta cred că cei mai mulţi dintre dumneavoastră (vorbesc de cei care citesc regulat această rubrică şi care ştiu deja încotro bat) au înţeles că e vorba despre promisiunea mea făcută cu ceva ani în urmă de a nu mai scrie despre Simona Halep, indiferent de conjunctură. Chiar dacă am mai pomenit numele său sau cîte o faptă, am evitat să scriu despre tenisul practicat de ea, pe care nu-l văzusem vreme îndelungată să fi evoluat măcar niţeluş. Acum, la sfîrşit de 2017 şi început de 2018, s-au întîmplat însă evenimente care mă obligă să renunţ la consecvenţă. Altfel spus, să încetez a mai fi bou. Trebuie arătat şi că scriu acest articol înainte cu două zile de marea finală, adică la cîteva ore după meciul monumental în care Simona a bătut-o pe Kerber. Revin la firul principal. Aşadar, în ultimele sale apariţii, de fapt primele din noul sezon, am văzut o cu totul altă Simona Halep: o Simona care e clar că a lucrat la cîteva din minusurile ei de pînă acum. În noua variantă, Halep chiar serveşte (parcă şi mai tare, dar clar mai variat), atacă în mod evident pe extremităţile terenului adversarei, nu fix pe centru, ca pînă acum, dar ceea ce e cu adevărat remarcabil este psihicul Simonei care acum chiar este cel al unei mari campioane. Momentele de cumpănă din meciul cu Kerber, cînd a ratat de trei ori mingile de meci, precum şi cele în care a anulat cele două mingi de meci ale adversarei vorbesc de la sine despre formidabila schimbare la faţă. După acest meci, nu te mai poţi supăra vreodată pe Simona, orice ar face. La ora cînd apare Jupânu’, finala s-a jucat de multe zile. Sper să fi fost cîştigată de Simona. Şi dacă nu, nu-i nimic: mai sînt turnee de Grand Slam.

 

 

 

 

 

Fiţi sociabili!