Crăciun cu Clapton

Am să încep articolul din această săptămînă cu o știre neplăcută: ne-a părăsit Hugh McDowell, un nume nu extrem de popular pe la noi, dar un personaj important într-o anume zonă a rock-ului de mare calitate. McDowell a fost… violoncelist! Ei, nu oriunde, ci mai întîi la Move, grup care a lăsat, printre alte piese, și capodopera intitulată „Brontosaurus”, devenind apoi membru fondator al fantasticului Electric Light Orchestra, alături de Roy Wood, Jeff Lynne ori Bev Bevan. Chestia cu adevărat interesantă e că am avut prilejul să-l văd pe Hugh McDowell live la Hammersmith Odeon în 1992, la Londra, în grupul care se numea ELO Part II, iar memorabila sa prestație la „Roll Over Beethoven” am s-o țin minte pînă… atunci!

Hai să ne ocupăm puțin și de cei vii. Eric Clapton a scos primul său album cu piese de Crăciun și care, desigur, s-a și cocoțat pe locul I în toate clasamentele importante din toată lumea. Găsim acolo și „White Christmas”, și „Silent Night”, ba chiar și o variantă… techno (!) a lui „Jingle Bells” pe care Eric o dedică, scriind acest lucru chiar pe copertă, defunctului Avicii, ceea ce e un gest memorabil.

Cum tot memorabilă, dar de rău, este întîmplarea de la „Vocea României”, unde Tudor Chirilă le-a dat unor guriști, el și ea, să cînte „Honky Tonk Women”. În loc de urlete de fericire, ăia se uitau ca curca-n lemne! Cum de ce!? Fiindcă n-auziseră de piesă și presupun că nici de Rolling Stones! Astfel încît și acum, la vreo două săptămîni distanță, mă tot frămîntă întrebarea dacă nu cumva papagalii ăia greșiseră ușa, ei vrînd să participe la „Chefi la cuțite”. Fiindcă nu poți să vrei să devii poet fără să fi citit Eminescu ori fotbalist fără să fi auzit de Pele. Totuși, cît de nesimțit trebuie să fii pentru a încerca să ajungi cîntăreț cînd tu habar n-ai de Beatles ori Rolling Stones? De fapt, întrebarea corectă e: poți ajunge popă fără să știi „Tatăl nostru”?

Fiţi sociabili!