Coşmarul continuă

Suporterul este una din cele mai ciudate fiinţe de pe lume: e în stare să piardă zile şi nopţi pentru a-şi urmări favoriţii, poate fi de un optimism demenţial în aprecierea şanselor acestora, se poate certa cu prietenii şi cu familia atunci cînd ceilalţi nu-i împărtăşesc convingerile, şi cîte şi mai cîte asemenea. Pe de altă parte, dacă cei cu care ţine îl dezamăgesc, e în stare să întoarcă foaia şi să cadă în extrema cealaltă: nişte împiedicaţi, leşinături, catastrofe, să nu mai aud de ei cîte zile oi avea! Iar zilele astea ţin de regulă… pînă la următorul meci sau turneu, depinde despre care sport vorbim. Una din fiinţele astea care parcă nu au altă grijă decît aceea de a ne mînca sănătatea se numeşte Simona Halep. N-am prididit a o înjura nici eu, nici alţii, preţ de vreun an și mai bine. Pe merit, fără discuţie. A fost, însă, suficient să reuşească un parcurs bun la un turneu nu tocmai lejer (dar în care a avut, totuşi, parte de adversare cam din eşaloanele 2 şi 3), pentru ca noi, fraierii ăia care suferim degeaba pentru cine nu merită, să redevenim fanii de acum doi ani! Hai, că-i mare, că uite-o cum urcă în clasament, că parcă nici alealalte n-au jucat mereu doar de la foarte bine în sus, că şi-a revenit cu capul etc. Şi mai ales că s-a terminat cu ceasul rău, iar turneele care urmează sînt doar nişte formalităţi, nişte antrenamente pentru pasul cel mare care în mod logic vine acuşi-acuşi: un turneu de Grand Slam. Adică, ce s-o mai batem în cap: Roland Garros-ul e ca şi adjudecat, mai ales că-i primul la rînd, mai ales că-i pe zgură, unde se ştie că Simona e ca peştele în apă, mai ales că pînă acolo mai are timp şi de un antrenament cu public, la Roma. Şi a venit Roma: buf! Din primul meci. A bătut-o domnişoara Nimeni. Acu’, cum să vă explic? Nu-mi mai vine nici s-o înjur. Mai bine m-aş înjura pe mine, fiindcă iar am pus botu’.

 

Fiţi sociabili!