Conservă sau natur?

logo-Rolling StonesO zicere străveche din lumea muzicii arată că adevărata valoare a unui cîntăreţ sau a unui grup este dată de apariţia live, nicidecum de produsul muzical oferit pe disc. Se poate şi nuanţa puţin, în sensul că poţi crea piese excepţionale de studio, dar dacă nu le prezinţi şi pe scenă într-un fel cît mai apropiat de înregistrare, tot a „fake” miroase. Adică a fals, a făcătură. Există şi aici excepţia, chiar supremă: The Beatles n-au mai apărut live din 1965, dar pînă la dezmembrarea oficială a grupului, în 1970, au produs albume cu totul excepţionale, pe care nu s-a găsit încă nimeni să le conteste în privinţa calităţii. Principiul rămîne însă valabil: ceea ce se produce în studio trebuie confirmat pe scenă, ba făcut, în cazul marilor artişti, să sune şi mai şi. De aceea cred că toţi cei care au scris istoria rock-ului trebuie văzuţi, ori de cîte ori se poate, în concert. Este motivul pentru care cîteva din numele mari s-au aflat în faţa mea de cîte două ori: AC/DC, Bob Dylan, Robert Plant (prima dată era şi Jimmy Page, deci pot spune că am văzut jumătate din Led Zeppelin) şi Jethro Tull. Chiar dacă îi vezi nu de două ori, ci de 20 sau de 1.000 de ori, nu te saturi şi nu te plictiseşti. N-ai cum, pentru că de fiecare dată, la fiecare nou concert, piesa aia, pe care o ştii pe dinafară de zeci şi zeci de ani, sună altfel. De fiecare dată altfel. Nu ştiu cîte versiuni de „Satisfaction” am ascultat şi vizionat. Altfel suna prima versiune, de acum aproape jumătate de veac, altfel suna în anii ’70, altfel în live-ul de la New York din anii ’80, cu totul altfel tot la New York în concertul din 2007, încă mai altfel a sunat la Bucureşti în acelaşi an, şi mamă, mamă, cum suna în Hyde Park pe 13 iulie 2013. Asta ar trebui să le dea de gîndit tuturor primarilor din România care invită mereu aceleaşi maimuţe care vin şi mimează cîntatul, punînd într-un player acelaşi disc, singurul, pe care l-au scos cu 5, 12 sau 20 de ani în urmă.

 

 

Fiţi sociabili!