Con-Fusion 2017 (III)

Aşa cum era normal, ultima seară a deschis-o ăla micu’, adică Andrei Cerbu, prilej cu care mi-am dat seama că grupul său are şi un nume cum nu se poate mai potrivit pentru blues: The Crossroads. Copiluţul a făcut exact ceea ce ne aşteptam, adică a „rupt” chitara, atacînd fel de fel de piese clasice, de la „Pride and Joy” pînă la „Voodoo Child”, primind meritate aplauze de la noi, dar şi o admonestare complet mîrlănească de la un veteran al genului care, tocmai de asta, e de presupus că nu va mai fi invitat vreodată. Marius Dobra, venit parcă pentru a treia oară, ne-a încîntat exact cum a făcut-o mereu, fiind în mod evident la el acasă aici, la Suceava. Cum tot acasă e mereu Joe Rusi, care între fiecare două ediţii ale Festivalului mai obţine ba cîte o distincţie, ba cîte o nominalizare la vreun premiu greu, de te şi întrebi cînd mai are timp să lucreze la „Oh, Well”-ul lui Fleetwood Mac, devenit indiscutabil brand-ul lui. Aici trebuie arătat că pe timpul cîntării lui Joe, lîngă scenă şi-a făcut loc Matt Schofield care l-a urmărit pe Joe/Mircea mai întîi din curiozitate, apoi cu vădit interes, spre final părînd să fi devenit fan devotat al acestuia pe termen lung. Chiar mi-ar fi plăcut să-i văd pe amîndoi într-un jam session acolo, pe scenă, lucru care nu s-a petrecut. Finalul serii şi al întregului Festival i-a aparţinut, firesc, superstar-ului acestei ediţii: Matt Schofield, desemnat trei ani la rînd, între 2010 şi 2012, cel mai bun chitarist de blues din Marea Britanie. A fost, pur şi simplu, o încîntare. A face comparaţii cu ediţiile anterioare este o prostie. Fiecare este în felul său cel mai bun. De aceea aşteptăm deja cu emoţie ediţia viitoare, pentru a vedea pe care „cel mai bun” bluesman ni-l va mai aduce Bobby Stroe, căruia i se cuvin încă o dată toate mulţumirile pentru ceea ce reuşeşte în fiecare an.

Fiţi sociabili!