Compromisul păgubos

A trecut şi în acest an, aproape anonimă, Ziua Unirii Basarabiei cu Ţara, 27 martie. Păcat, mai ales în actualul context geopolitic, plin de nori de furtună pe frontul estic! Ce ceardaş s-ar mai fi jucat în capitala unei ţări vecine – şi mai puţin prietene, dintotdeauna – cu ocazia unui eveniment similar al istoriei lor! Comportare în fond lăudabilă, dacă acceptăm onest că şovinismul nu e decît manifestarea patriotismului altora, contrară intereselor noastre.

Cu ochii în televizor şi cu mintea captivată de „arestiada DNA” , avem tendinţa de a ignora, amîna înţelegerii noastre alte provocări, cu mult mai alarmante. Cea mai stringentă ar fi înţelegerea mecanismelor evidentei expansiuni ruseşti spre Vest, către gurile Dunării (mereu jinduite de Kremlin, încă din vremea marelui ţar reformator, Petru). În context, prea puţini analişti – şi chiar politicieni români – sînt preocupaţi de situaţia, poziţia, rolul Republicii Moldova în această complexă ecuaţie geopolitică. O ţară mică, dar în care dezbinarea, orgoliile nemăsurate ale liderilor formaţiunilor aşa-zis europene (deci, implicit pro-româneşti) au produs situaţia paradoxală ca înjghebarea unei fragile guvernări să fie posibilă numai prin atragerea, prin sprijinul oamenilor lui Voronin! Adică o integrare europeană, o guvernare modernă… prin partidul comunist!? Unul evident pro-moscovit, antinaţional, antieuropean. Haz de necaz: e măcar indiscutabil că liderii partidelor ce puteau face, salva majoritatea, sînt nişte veritabili, vajnici români. Sînt „de-ai noştri”! Nu se pot înţelege între ei nici măcar la ceas de cumpănă! E acum în funcţiune la Chişinău un compromis păgubos, un paradox, un proiect ratat din start!

Oare de unde o fi pornit blestemul vechi al zîzaniei dintre români, unde o fi buba!? Nu caut vină nimănui, acum. Dar nici nu îi cred pe cei care, pripit, îi acuză nediferenţiat pe basarabeni că ar fi „definitiv rusificaţi, oportunişti, pierduţi pe vecie, etc.”. E drept că România a încercat, economic, oficial, să ajute mica republică de peste Prut. Dar mă tem că fără rezultate notabile, de perspectivă. Stăm, cred eu, foarte prost şi la ceea ce trebuia să fi făcut constant, permanent, discret, fără panglici inaugurale la Stînca-Costeşti – după modelul Budapestei, de ce nu? – prin infuzarea, apropierea prin cultură şi educaţie a fostei gubernii ţariste de valorile ţării-mamă! E un proces lung, la nivelul unei generaţii, poate. Şi care nu poate fi pus exclusiv pe seama, în sarcina guvernului, guvernelor succesive. Succesul integrării culturale ţine de fiecare entitate în sine: Primărie, bibliotecă, şcoală, ONG, etc. Şi, de fapt, depinde de fiecare dintre noi, ca simpli cetăţeni, şansa de a ni-i apropia pe „moldoveni”. Or, prea puţine lucruri s-au făcut în direcţia salvării conştiinţei apartenenţei de neam, în Basarabia. Mai multe burse de studii, sprijinirea mediei româneşti, într-o piaţă mediatică total dominată de ruşi – da, asta-i treaba Guvernului -, dar şi mai multe cărţi trimise de fiecare dintre noi dincolo de Prut.

Citesc un articol al patriotului român basarabean, academicianul Nicolae Dabija – pe care o să-l folosesc ca sursă sigură de documentare şi în articolul următor – care mă înfioară: după mai bine de 20 de ani de la Independenţă, bibliotecile Moldovei rămîn în continuare ruseşti! Pentru fiecare locuitor al R.M. sînt 17 cărţi în rusă şi numai două în română. Chiar Biblioteca Naţională deţine azi – în anul 2015! – 8% carte românească, iar cea a Academiei de Ştiinţe, 10%!

Nu aş mai avea, sincer, nimic de adăugat. Doar un amănunt, un „link” logic spre următorul meu articol. În care – tot prin intermediul lui Nicolae Dabija – vă voi explica în ce fel Eminescu l-a salvat de la o moarte sigură pe poetul basarabean Nicu Stegaru. Omul deţinut, deportat de NKVD în anii ’50, ca „spion american şi englez”, dincolo de Cercul Polar. Ce cretinătate bolşevică KGB-istă!. Adică, eu cred că era imposibil să fi fost, în Chişinăul total controlat de Stalin, un „spion imperialist dublu”. Pe săptămâna viitoare.

 

Fiţi sociabili!