Colonialismul cu faţă umană

La un secol de la încheierea primei conflagraţii mondiale – soldată cu o primă redesenare a hărţii politice a unei Europe ce va fi, vai de noi, românii!, reîmpărţită, croită cu totul altfel, din nou, după 1945 – cîteva constatări (mai mult istoric-naţionale decît geopolitice) ne vor ajuta, cred, să înţelegem prezentul firav, de copil anemic, TBC-ist, al aşa-zisei UE.

Eu, unul, am început să pricep că Brexit-ul nu e doar rodul „nebuniei” unui Nigel Farage, ci fructul firesc al unor milenare lupte „triunghiulare” (Anglia – mai nou, cu pupila ei, SUA – Franţa şi Germania). Cei trei au fost, pe rînd, aliaţi, dar – mai ales! – duşmani de moarte pentru supremaţia lumii timp de o mie de ani! De ce am avea naivitatea de a spera că fiecare dintre cele trei foste imperii va lăsa „locul la prezidiu” foştilor săi duşmani „istorici”!? Aici, e clar… Germania rediviva! A renăscut de două ori din cenuşă ca pasărea Phoenix, de două ori în ultimul secol, după fiecare dintre cele două conflagraţii mondiale: prima dată prin Hitler (asta e realitatea!), după, bravo ei, prin doamna Merkel, fătuca crescută în Estul comunist! Scriptura o spune de milenii: „O Împărăţie nu poate dăinui dacă este divizată împotriva ei înşişi”. Altfel spus, UE nu va avea nici un viitor dacă nu se va rezolva marea dilemă a liderului european: Germania, Franţa ori Anglia?! Ori SUA – de ce nu? – unicul „jandarm mondial” recunoscut ca atare după disoluţia pripită a Uniunii Sovietice. Cădere, anulare a bipolarităţii post-belice regretată – ca echilibru geopolitic stabil – nu doar de un Putin revanşard şi orgolios, ci chiar de un Henry Kissinger. Care îi mărturisea, în privat, lui Putin, pe atunci un anonim consilier la Primăria Sankt Petersburg, trimis de primar să-l întîmpine, la aeroport, pe încă puternicul guru al politicii externe a SUA: „Gorbaciov s-a cam grăbit, păgubos, cu desfiinţarea URSS!”. Am citat din memoriile lui Putin. Niciuna dintre aceste ţări nu ar ceda de bunăvoie fotoliul de lider.

Hai să o luăm pe puncte! Din 1213 încoace, între Franţa şi Anglia au avut loc vreo 20 de războaie (dintre care unul de 100 de ani). Neîncrederea, suspiciunea între cele două naţiuni este una tipică. Şi veşnică, aş zice. „Perfidul Albion” este o sintagmă tipic franceză. Ca şi dialogul – deloc frăţesc – dintre medievalii „vecini de Mînecă”: francezii numeau sifilisul ca fiind „le mal anglais”, în vreme ce englezii aruncau „mîţa” pe Continent, numind sfrinţia cea ruşinoasă „the French disease”. E absolut cert că neplăcerile, neînţelegerile franco-engleze sînt milenare! Englezii s-au considerat, mereu, salvatorii Europei, în special ai Franţei. După căderea Franţei sub Hitler, englezii l-au „creat” din nimic ca erou necesar, salvator al speranţei, pe De Gaulle! Ei bine, domnul de Gaulle – care avea să ajungă, enfin, la 14 ani de la război, preşedintele Republicii Franceze – se va grăbi să declare (umilit, cred eu, de faptul că fusese manipulat, folosit în refugiul lui de englezi): „Britanicii nu sînt şi nu vor fi niciodată prietenii Franţei! O naţiune mîndră, cum ar putea fi, redeveni Franţa noastră acum, după război, ar trebui să înţeleagă că o naţiune mare ca a noastră nu are nevoie de aprobarea Angliei”. Citez din declaraţiile post-belice ale domnului De Gaulle. Care s-a străduit – şi a şi reuşit – ca Anglia să nu intre în Comunitatea Economică Europeană, predecesoarea actualei UE! Aşa că Anglia a intrat în CEE abia în 1973, după moartea lui De Gaulle (cel transformat, cel „creat ca erou”, inventat, de fapt, de spionajul englez). Mai mult, în 1988, Margaret Thatcher, aflată, să nu uităm, la un maxim de popularitate atunci, declara că nu crede în visele, în viitorul unei UE lărgite!

Nici eu nu cred în viitorul UE dacă va continua să fie concepută de liderii ei (triunghiul fatidic, dar inevitabil: Germania / Franţa / Anglia) doar ca o nouă formă de „colonialism cu faţă umană, democratică”. Nedorită, temută – de către noi, cei din Est, mereu aflaţi, vorba cronicarilor!, „sub vremi”. Acea Europă cu două viteze e născută moartă, mă tem! Pentru că îşi neagă însăşi raţiunea de a fi constituită, concepută ca nişte adevărate State Unite ale Europei. După modelul – de succes! – al Statelor Unite ale Americii. Vom vedea. Optimismul meu despre funcţionarea corectă a UE e unul foarte ponderat. Dar, să dea Domnul să mă înşel!

 

 

Fiţi sociabili!