Ciulinii roşii

Motto. „Pe drumul unui mic cătun/ Venea un rus, venea şi-un tun,/ Şi tunul rus, şi rusul tun.” (tristih de Păstorel Teodoreanu)

Într-o carte recent publicată la noi („Aventurile unui baron ceh în Principatul Valah” ), autorul, E.M. Friedberg, fiind trimis ca topograf militar să cartografieze regiunea Vrancei, empatizează total cu gazdele şi partenerii săi români, consideraţi veseli, generoşi şi ospitalieri, în ciuda sărăciei lor.

Totuşi, el se arată surprins de rezerva şi dispreţul pe care oamenii simpli, de la ţară, le manifestă, instinctual, faţă de moscalii aşa-zis „eliberatori” în războiul de independenţă din 1877: „Şi nu puţină indignare mi-a stîrnit nerecunoştinţa de-a dreptul necugetată a poporului din Valahia, care altfel este bun şi blajin, faţă de Rusia, căreia îi atribuie toate necazurile şi nenorocirile posibile şi imposibile. Printre acestea, în afară de şcoli, în prima linie a lucrurilor de care ţăranii se plîng şi pe care le înjură, ei pun, de exemplu, nişte scaieţi de o specie foarte aparte, nemaivăzută, spun ei, pînă la venirea repetată a ruşilor în Principate. Aceşti scaieţi foarte înţepători, răspîndiţi cu grabă pe suprafeţe uriaşe, de cele mai multe ori în vatra satului, sînt aduşi, chipurile, de „moskalaki” – aşa îi numesc, cu o conotaţie de batjocură şi de neostoită ciudă pe ruşi – agăţaţi fiind de mundirile lor, căci, pînă să vină moskalaki, astfel de scaieţi răi, otrăvitori, susţin românii, nu existaseră prin partea locului!? Ţinînd seama de firea deschisă şi blajină a poporului român, trebuie să presupun aproape cu certitudine că s-au găsit şi la blajinii români anumiţi „binevoitori şi sfătuitori” care, la fel ca şi în cazul bulgarilor, eliberaţi şi ei, tot de ruşi, în 1878, i-au ponegrit pe nedrept pe bravii eliberatori ruşi şi i-au convins să se dezică de ei”.

Regret percepţia greşită a simpaticului autor citat. Ţarul era în mare belea la 1877 dacă nu intervenea armia română – cu imense sacrificii – la Plevna, Griviţa ori Smîrdan! După 1945, sovieticii au căutat în arhivele noastre – fără succes, se pare – telegrama (deranjantă pentru ei) pe care Marele Duce Nicolae o trimite, în 16 august 1877, Domnitorului Carol I, prin care solicita „degrabă ajutor” pentru că forţele turceşti „îi prăpădeau”. Nu ruşii singuri „ne-au eliberat”, la 1877! Ba dimpotrivă, ruşii mereu „ne-au tot băgat strîmbe”. Şi în acel secol, dar şi apoi, la toate congresele şi conferinţele oficiale ori la înţelegerile „pe sub masă”, pînă încoace, după 1945. Cînd chiar că au pus, cu o largă complicitate Vestică, pentru jumătate de veac, cizma pe grumazul acestui popor!

Ceea ce mi se pare fascinant în ordine spirituală e o teribilă coincidenţă, potrivire (ori, poate că nimic nu e o întîmplător?) între consemnarea memorialistică citată, constatarea ofiţerului ceh, că românii credeau că scaietele, simbolul etern al sărăciei şi inutilităţii vegetale sterpe (a se vedea tema preluată inclusiv în titlul „Ciulinii Bărăganului”, acel roman şi film de propagandă roşie), este „un dar rusesc” şi celebrele versuri eminesciene. E trist şi ar fi inutil să mai adaug că, azi, fertilul nostru Bărăgan „capitalist” e cotropit de ciulini mai dihai decît fusese el în hulita „perioadă burghezo-moşierească”, apoi în cea comunistă. Revin la ideea că „spin egal străin, în speţă rus”. Ei bine, iată metafora relevată de poet în celebra lui „Doină”: „Din Boian la Vatra Dornei/ Ne-au umplut omida cornii”. Şi cum tot vin moscalii „de-a călare”, drept efect, „numai umbra spinului/ la uşa creştinului”. Stranie potrivire! Ciulinul, spinul, sărăcia, frica, forţa brută! Iată embleme de pus pe stema Rusiei! Cea de azi, cea de ieri. Mă tem – pentru noi, românii – că şi pe stema Rusiei de mîine!

Oricît de nedoriţi or fi scaieţii „aduşi de ruşi”(?), să nu uităm că ei ne-au infestat cu o molimă cu mult mai gravă: ciuma roşie! Care ne-a afectat grav jumătate de veac. Şi care şi azi, după alt sfert de secol, şi-a lăsat grave sechele în conştiinţe, comportări, politică. Rusia este un fost imperiu mereu nostalgic. Iar adevărul sintagmei „un fost imperiu nostalgic de a fi din nou un imperiu” (vezi pretenţiile şi acţiunile noii Rusii) e mereu viu, precum jarul ce stă ascuns şi mocneşte sub spuză.

 

 

Fiţi sociabili!