Ciudata ţară ciudată

În acest episod al ciclului nostru de refrişare a culturii generale individuale (întrerupt numărul trecut din motive deosebite) – care este acea rară calitate ce ne caracterizează şi legitimează, de fapt, ca fiinţe conştiente şi cultivate (conform definiţiei clasice şi imbatabile: cultura generală este ceea ce ţi-a rămas, ca un mîl fertil şi viu, în felul tău de a fi, de a vorbi, de a te purta, după ce ai uitat tot ceea ce ai citit) – vom analiza şi repune în lumina adevărului o serie de citate (istorice, celebre, ori, dimpotrivă, populare, rustice). Citate ori (şi) proverbe anonime cărora uzul şi abuzul pripit şi formal le-au ascuns sensul iniţial, originar (adesea total diferit de cel folosit curent).

Demersul meu ar fi util mai ales pentru semi (de fapt, sferto) docţii analfabeţi aflaţi la pupitrele deciziei naţionale – şi inclusiv ale studiourilor tv obediente – pentru a-i ajuta să priceapă că grăbitul recurs la o „vorbă celebră”, dar prost înţeleasă şi folosită nu este în stare să te confirme, afirme ca un „fin intelectual” (vezi oaia ca simbol naţional propus de dl. Daea), ci, mai degrabă, te poate lesne discredita. Dar asta nu mai este grija mea, ci a miniştrilor ori şefilor de partid. Care lansează, seară de seară, la tv, vorbe „deştepte”. Sugerate, cred, de blondele lor secretare-amante, după o şedinţă de pregătire a textului pentru public. Terminată, fierbinte, consensual, orgasmic, pe masa din biroul demnitarului comunicator. Enfin!

* Apropos de „al şaptelea cer” în care plutesc, înlănţuiţi, d-nul ministru şi blonda adusă cu/de el din provincie înspre Capitală, odată cu „căftănirea” lui politică: babilonienii, apoi grecii – prin Aristotel şi Ptolemeu – au perpetuat ideea unui Univers format din şapte sfere concentrice. Ultima era considerată, pînă tîrziu în Evul Mediu, ca fiind sediul Paradisului. O menţionează şi Dante (sec. XIII) în a sa „Divina Comedie”. În limbaj erotic, este un sinonim al orgasmului amoros total.

* Am auzit un jurnalist cu pretenţii şi renume afirmînd că fiecare candidat la Parlament trebuie să-şi „dea obolul substanţial” la şefii partidului, pentru a fi pus pe un loc eligibil. Afirmaţia e adevărată, dar referinţa nu este: obolul era în Antichitate o monedă măruntă, fără valoare mare, ce însoţea, simbolic, defuncţii spre locul de veci. Într-un fel, este echivalent cu ortul nostru medieval („a da ortul popii”, adică a muri). Bref: constat cu resemnare că obiceiul politrucilor noştri de a-şi da obolul către şefi nu are şanse previzibile de „a-şi da ortul popii”.

* „Şi tu, fiul meu, Brutus!?”. Celebra replică rostită de un Cezar înjunghiat de complotiştii care se temeau că acesta va transforma Roma dintr-o republică într-un regat nu relevă nici o legătură de sînge dintre Cezar şi Brutus. E adevărat că Brutus – fiul uneia din amantele lui Cezar – fusese protejat şi ajutat de Cezar. Dar nici o legătură de familie nu-i unea. Expresia „mi fili” (fiul meu) trebuie luată în sens simbolic, nu strict biologic! Dar ar fi utilă pentru politica noastră post-decembristă, unde „paricidul”, la fel ca ”infanticidul”, adică uciderea propriilor copii politici, după alt model mitologic (cel al lui Cronos) e o practică absolut obligatorie. Cîteva exemple dintre multele posibile: Petre Roman l-a părăsit pe „tăticul” Iliescu, fiind la rîndul lui mazilit dinlăuntru de Traian Băsescu. Părăsit şi el, la rîndu-i, de propriile păpuşi create de el, numite de Ion Cristoiu „binomul”. Nu mai amintesc de „executarea prostănacului de Geană” de către vioaia, imortela Bunicuţă, ori de relaţia „frăţească” , ce părea de monolit, dintre Ponta şi Dragnea.

* „Vox populi, vox dei”. Adică: vocea poporului (prostimii, mulţimii) este vocea lui Dumnezeu. Asta chiar că este cea mai mare contrafacere, pervertire a unei afirmaţii istorice, confirmată de documente! Toţi demagogii politici din ultimele două secole s-au bazat pe această tristă falsificare: noi, aleşii – zic ei – ţinem cont de vocea mulţimii! E un bluff total. Iată adevărul: Charles, regele franc, îl întîlneşte, la anul 780(!) pe Alcuin, un călugăr cultivat, pe care îl ia ca şi consilier, numindu-l stareţ la o mănăstire unde a înfiinţat şi o primă şcoală religioasă. (Era pe vremea cînd cei puternici îşi alegeau, încă, sfetnici inteligenţi, fie ei şi incomozi pentru Putere). Ei bine – bine, pe dracu! – consilierul Alcuin îi scrie la 798 Împăratului: „După legile divine, poporul (mulţimea, etc.) trebuie condus şi nicidecum ascultat, băgat în seamă. Nu trebuie ascultaţi cei care zic vox populi, vox dei, deoarece agitaţia nebunească care îi va stîrni pe cei vizaţi de asemenea texte subversive îi va apropia de nebunie”.

* O spun cu tristeţe: România este o ţară tare ciudată.

 

 

Fiţi sociabili!