Cînd va dispărea Muzica?

Joe CockerÎn urmă cu puţini ani mă aflam la un Revelion prin munţi, la o cabană. Dincolo de obişnuitele artificii stinse cu… şampanie, de mîncarea delicioasă, de darurile pe care ni le-am făcut unii altora, aşteptam (ei, nu toţi, cîţiva dintre cei vreo 20, cîţi eram) o transmisie TV de la „Vanghelionul” de la Romexpo, unde urma să cînte Joe Cocker. Ţin minte că tot intram şi ieşeam din încăperea unde era televizorul, iar în cele din urmă am abandonat grătarul şi ţuica fiartă şi ne-am fixat în faţa televizorului în aşteptare. Cam după vreo jumătate de oră a început. Fabulos, fantastic. În fond, ce-ţi poţi dori de Anul Nou mai mult de-atît? Nu poate urma decît un an plin de toate cele dacă îl începi cu Joe Cocker live. Cam pe la a treia piesă, s-a deschis uşa şi am văzut un cap de doamnă, echipat corespunzător: nas, urechi, ochi şi, mai ales, gură. Cu părţile din urmă a acţionat, în sensul că ochii i s-au holbat, iar pe gură i-a ieşit guguştiucul: „Aoleu, păi ăştia cheamă la Revelion bătrîni d-ăştia!? N-au găsit pe altu’ mai tînăr?”. Şi s-a cărat. Aş zice că spre norocul ei. O vreme am rămas siderat. Apoi mi-am zis: „Săraca!” (cu duhul, mai ales). Să ne înţelegem: era o doamnă cu multă şcoală, ba şi cu ceva funcţie barosană. Nu o panaramă. Sau da? Fenomenul nu prezintă valoare de unicat. Am păţit ceva asemănător şi la concertul lui Ozzy, de acum trei ani, de la Bucureşti, ba şi cu martori: Sorin Avram. În faţa noastră, doi: el şi ea, curăţei, soiul „tineri de succes”, ceva P.R.-işti, poate de la vreo transnaţională ori ceva bancă. Nici nu-ncepuse bine concertul, că maimuţa i-a şi zis papagalului: „La ce dracu’ am venit aici!? Nu vezi că ăsta n-are nici dansatoare!? Hai să mergem!”. S-au cărat şi ăştia. Ca aia. Ce n-au priceput domniile lor, precum şi o enormă majoritate a românilor îndopaţi cu porcării încă din vremea lui Ceaşcă, atît la Alimentara cît şi la Radio, e că după ce n-or mai fi „ăştia” bătrîni, ce dracu’ mai rămîne din muzică? Timberlake, Bieber, Shakira? Ia puneţi-i lîngă Cocker, Tom Jones şi Tina Turner. „Ăştia” care cîntă de vreo 50 de ani, ca Ozzy, ca Jagger, ca McCartney, Dylan, Clapton şi încă vreo 200. Pricepeţi că odată cu dispariţia lor va dispărea şi Muzica?

 

Fiţi sociabili!