Chuck Berry (VI)

Aşa cum am promis, după cronicile Festivalului Blues Con-Fusion, încerc să închei serialul închinat lui Chuck Berry, nu de alta, dar ne încălecăm acuşi cu Rock Castle, care anul acesta se desfăşoară între 25 şi 27 august. Rămăseserăm la primul şi singurul loc I din toată cariera lui Chuck, „My Ding-a-Ling”, o piesă fabuloasă, cu textul la limita dintre umor excepţional şi pornografie mai degrabă sugerată, în nici un caz un rock and roll, nici blues, ci mai degrabă o baladă/cîntec de leagăn, presupunînd că există părinţi care-şi culcă copiii pe texte porno. Eu vă confirm că există, iar prietenii mei apropiaţi ştiu şi cu ce-i adormeam pe băieţii mei! De atunci, din 1972, şi pînă prin 2010 – 2011, Chuck Berry a susţinut un număr de minimum 70 de concerte pe an, dar au fost ani în care a avut şi peste 180, media situîndu-se pe la 110, ceea ce este absolut fabulos. Şi relativ uşor de dus la capăt, întrucît singurul echipament de concert/turneu pe care l-a cărat veşnic după el a fost… chitara sa Gibson! Pînă în ultima zi a existenţei sale, Chuck a primit toate onorurile posibile, periodic confruntîndu-se şi cu procese, ba avînd parte şi de condamnări!, pentru toate alea: posesie de droguri, evaziune fiscală, filmări porno ilegale ale unor cliente în restaurantele şi hotelurile sale, în majoritatea cazurilor fiind vorba de persoane care sperau să se îmbogăţească pe spinarea sa, acuzaţiile fiind invenţii. A fost inclus în Rock’n’Roll Hall of Fame încă de la inaugurarea acestuia, s-au făcut filme documentare despre el, s-au scris vreo patru sau cinci volume biografice, el însuşi fiind autorul unei autobiografii senzaţionale. Va rămîne veşnic în istoria muzicii. Piesa sa „Johnny B. Goode” a fost desemnată în 2008 de revista Rolling Stone drept piesa nr. 1 în Top 100 al pieselor pentru chitară. Închei cu vorbele ultimului laureat al Premiului Nobel pentru literatură, Bob Dylan, care a spus că „Chuck Berry a fost Shakespeare al rock’n’roll-ului”.

 

 

 

Fiţi sociabili!