Chuck Berry (III): De ce răţoi?

Chuck Berry

Chuck Berry

Nu ştiu dacă aţi sesizat amănuntul ăsta, deloc nesemnificativ, dar absolut fiecare dintre muzicienii pe care îi considerăm importanţi pentru evoluţia/istoria muzicii blues-rock-pop, pe lîngă contribuţia sa strict muzicală, a mai adus şi altceva: cîte o chestie deosebită care să îl individualizeze, care să îl facă inconfundabil. Chuck Berry a venit… cu două: prima a fost chitara dezacordată, care făcea ca sunetul ei să fie diferit de al tuturor celorlalte chitare de pe planeta asta, şi care s-a transformat într-un veritabil blazon al acestui părinte al rock’n’roll-ului, despre care vă răs-reamintesc că John Lennon a spus: „Dacă rock’n’roll-ul nu s-ar fi numit aşa, dar ar fi trebuit botezat într-un fel, atunci numele său ar fi fost Chuck Berry”. A doua, şi nu neapărat în ordinea importanţei, s-a dovedit a fi celebrul „duckwalk”, pasul ăla cu un genunchi îndoit şi cu bătaie pe călcîiul celălalt, pe care la fiecare apariţie a sa lumea îl aştepta ca pe oricare din hiturile sale. Dacă marile sale hituri au fost copiate, reluate, adaptate, remixate, duckwalk-ul a fost şi el preluat de o mulţime de muzicieni, ca un omagiu adus Tatălui, cel mai cunoscut plagiator al gestului fiind Angus Young, care i-a adus însă şi o notă personală care să-l deosebească oarecum de original. Chestia inexplicabilă este de ce şi-a botezat Chuck creaţia tocmai aşa, duckwalk (în traducere: mersul/pasul răţoiului), pentru că nu are absolut nimic în comun cu felul în care păşeşte respectivul păsăroi. Are în schimb de a face cu ideea de show. De altfel, şi într-un clasament al celor mai importanţi showmen din rock, Chuck ocupă un formidabil loc IV. După cum declara el însuşi, maestru atît în riff-urile pe chitară cît şi în arta entertainment-ului i-a fost un alt gigant al blues-ului, T-Bone Walker.

 

Fiţi sociabili!