Ceapistul de ieri, parlamentarul de azi

Un excelent banc despre plăcerea sadic/masochistă a românilor – cei oficiali, investiţi cu putere de sancţionare – de a-i „freca” pe fraţii lor, pe români! L-am mai postat în altă formă, dar l-aş tot pune repetat, zilnic!

Iată! Un ţăran român merge cu porcul la tîrg pentru a-l vinde. La un moment dat se apropie de el un domn bine îmbrăcat, la costum şi la cravată, şi îi spune, mieros, omului nostru: – Ce porc fain… E de vînzare? – Da, e de vînzare, domnule. – Ce dolofan este! Dar ce-i daţi să mănînce? – Păi, resturi care rămîn de la masa noastră. Ştiţi dumneavoastră, noi le dăm la porc şi la căţel. – În acest caz mă voi legitima: sînt inspectorul X de la Protecţia Consumatorului! Cum puteţi să-i daţi bietului porc să mănînce resturile voastre? Dacă se îmbolnăveşte, bietul!? Va transmite celor care-l vor mînca anumite boli, conform directivei UE nr. 25! Vă dau – noroc că nu sînteţi recidivist, văd – o sută de lei amendă. A doua săptămînă omul vine iarăşi la tîrg. Urmează acelaşi dialog între domn şi ţăran. Numai că la întrebarea despre meniul grohăitorului propus spre vînzare ţăranul nostru – care se credea „prevenit” – răspunde: – Păi, domnule dragă, îi dau ciorbă, friptură, uneori pizza, Cola… Cam tot ce mîncăm şi bem noi în casă îi dăm. Dar proaspăt şi la porcul nostru drag. – În acest caz, zice noul domn cu costum şi cravată, vă amendez cu 200 lei, în calitate de inspector la Protecţia Animalelor! Se ştie că porcului îi face rău Coca-Cola! În fine, în a treia săptămînă scena se repetă: apare un alt domn (cu costum, cravată şi chitanţier de amenzi), care pune aceeaşi întrebare. Ţăranul, prudent, răspunde: – Nu ştiu ce anume mănîncă porcul meu! – Cum aşa, întreabă domnul inspector numărul trei. – Uite-aşa, zice ţăranul. Nu ştiu, domnule! Eu în fiecare zi îi pun zece lei în troacă şi el îşi cumpără ce vrea el!

P.S. Lua-v-ar să vă ia de inspectori, guvernanţi, etc.! Aş cupla, completa această glumă cu o relatare – de astă dată veridică, reală – a unei întîmplări petrecute pe marginea unui lan botoşănean C.A.P. -ist înainte de 1989. În acelaşi trist înţeles al asupririi românaşului sărac de către ciocoiul român aburcat în funcţie. Dacia neagră a temutului „secretar cu agricultura” din Botoşaniul anilor ’85-’86 opreşte pe malul tarlalei şi îl invită, amabil, pe badea Ion să-şi pună sacul cu ştiuleţi „furaţi” de la C.A.P. în portbagaj, urmînd să-l ducă acasă. Numai că Ion – doar aparent prost – zice că ar mai avea alţi zece saci plini de dus acasă. Tovarăşului secretar i-au sticlit ochii: – Te aştept, Ioane! Adu-i! Numai că Ion a tulit-o, prin păpuşoi. Nu mai ştiu cît o fi aşteptat tovarăşul ca să-l „demaşte” pe ţăranul care „fura” un sac de ştiuleţi din propriul său pămînt confiscat de comunişti. Nu prea mult, cred. Dacă m-aş interesa mai atent, sînt aproape sigur – nu mă refer strict la un nume, ci la o situaţie – că l-aş regăsi (pe politruc, nu pe badea Ion) pe listele de parlamentari ai unor partide nemaipomenit de democratice după anii ’90!

 

 

 

Fiţi sociabili!