Cavalerul neînvins de viaţă

Observ că mai nou – să fie, oare, inspirată această incitare de provocarea interactivă a găleţii cu gheaţă? – se practică, pe net, invitaţia de a-ţi soma amicii să enumere 10 cărţi care le-au marcat existenţa. Trec, acum, peste faptul că unuia ca mine (şi nu o spun nici cu trufie, dar nici cu falsă modestie) îmi vine greu – de fapt imposibil – să completez acest clasament minimal, urgent, aleatoriu: eu toată viaţa n-am făcut nimic altceva cu mai multă dăruire şi consecvenţă decît… să citesc, să citesc, să citesc. Dar, oricum am lua-o, incitarea amicală de a-ţi defini raftul – strîmtat la zece – de cărţi pe care ţi le-ai „băgat în cap” la vremea ta, mi se pare preferabilă ideii de a-ţi turna pe creştet – deci nu în cap, în minte – o găleată de apă!

Aşa că nu ştiu dacă demersul unei fundaţii norvegiene de a alege cele 100 de cărţi care au marcat omenimea de azi are ori ba vreo legătură cu nebunia „Ice bucket” ori cu „leapşa cărţilor” de pe Facebook. Printre autorii chestionaţi au fost Milan Kundera, Salman Rushdie, John Irving şi Carlos Fuentes. Lista este prezentată în ordine alfabetică, întrucît nominalizarea cărţilor nu a fost făcută sub forma unui clasament, ci fiecare autor a ales zece cărţi. Voi enumera numai o parte dintre autorii selectaţi, fără a numi (cu unele excepţii) şi titlurile desemnate, ele  fiind – lesne de ghicit! – cele reprezentative pentru fiecare autor: Hans Christian Andersen, Jane Austen, Honore de Balzac, Samuel Beckett, Giovanni Boccaccio, Jorge Luis Borges, Emily Bronte, Albert Camus (Străinul), Paul Celan (Poeme), Louis-Ferdinand Celine, Miguel de Cervantes, Geoffrey Chaucer, Anton Cehov, Joseph Conrad, Dante Alighieri, Charles Dickens, Denis Diderot, Dostoievski, George Eliot, Euripide (Medea),W. Faulkner, Gustave Flaubert, Federico Garcia Lorca, Gabriel Garcia Marquez, Anonim (Epopeea lui Gilgameş), Goethe (Faust), Gogol (Suflete moarte), Günter Grass (Toba de tinichea), Knut Hamsun, Hemingway (Bătrînul şi marea), Homer, Henrik Ibsen, Anonim (Cartea lui Iov), James Joyce (Ulisse), Franz Kafka, Kalidasa, Yasunari Kawabata, Kazantzakis (Zorba grecul), D. H. Lawrence, Giacommo Leopardi, Mahabharata, Thomas Mann, Herman Melville, Michel de Montaigne, Toni Morrison, Robert Musil (Omul fără calităţi), Vladimir Nabokov, George Orwell (1984), Ovidiu (Metamorfoze), Fernando Pessoa, Edgar Allan Poe, Marcel Proust, Francois Rabelais, Salman Rushdie, Saadi (Livada), Jose Saramago, Shakespeare, Sofocle (Regele Oedip), Stendhal, Italo Svevo, Jonathan Swift, Lev Tolstoi, Mark Twain, Valmiki (Ramayana), Virgilius (Eneidele), Walt Whitman, Virginia Woolf şi Margueritte Yourcenar.

Spaţiul nu îmi permite să reproduc „in extenso”. Orice doritor va găsi, întreagă, pe net, lista celor 100 de cărţi vitale. Eu o consider importantă, aş zice salvatoare, ca o poruncă morală pentru mulţii necredincioşi (în imperativul lecturii). Mai ales  pentru cei tineri, pentru copiii noştri. Poate că ceea ce scriu acum despre pagina tipărită, despre virtuţile şi rolul ei, reprezintă o dovadă de îmbătrînire, de uzură. De acord, accept acuzaţia.

Dar continui să cred, cu obstinaţie, că temelia culturii fiecărui om stă în lectură individuală – practicată serios şi la vreme – şi nu în navigare ocazională, comodă, ţintită pe net! Cu o condiţie, desigur: lectura, descoperirea, acumularea să se producă la acea vîrstă tînără, fertilă, cînd încă mai poţi visa, mai poţi crede în piraţi, robinsoni, andreilupani, insule misterioase.

Îmi amintesc cu nemăsurată emoţie retrospectivă „jocul de-a stinsul luminii” din camera mea. Impus, la miez trecut de noapte, de o mamă-profesoară, excedată de stratagemele mele de a amîna „ora stingerii”. Învins, am inventat cititul, sub plapomă, „la lanternă”. Subterfugiu pe care nu-l recomand nicicum (fie şi din motive oftalmologice) posibililor imitatori. Deşi, nu cred că există acest risc.

P.S. Din statistica norvegiană, am înţeles că – aproape cu jumătate de voturi unanime în plus faţă celelalte 99 de cărţi alese – cea mai iubită scriere rămîne „Don Quijote de la Mancha”! Pentru optimismul din mine, această desemnare este încurajatoare! De ce oare – mă întreb eu, uşor mirat, dar sincer – prima între cărţile lumii a fost desemnată povestea, fabulaţia Cavalerului neînvins de viaţă, de rutină, de uitare!? Şi m-am bucurat (ca un romantic ce sînt) intuind un posibil răspuns: a „vota” cu personajul lui Cervantes nu înseamnă altceva decît că omul secolului XXI (atît de amorf, de uniformizat zi după zi, devenit un număr de ordine, pierdut în mulţime) mai visează, mai speră, mai iubeşte. Crede, încă mai poate crede în valori aparent utopice, cum ar fi cele întruchipate de Don Quijote: dragoste (deci dăruire), imaginaţie (deci creaţie), visare (deci speranţă). În toate aceste virtuţi ale inimii şi minţii ce sînt percepute – de la Cervantes pînă astăzi – ca nebunie ori inutilitate de către cei „normali”. De fapt şterşi, banali, previzibili şi limitaţi, ca nişte roboţi făcuţi în serie.

 

 

Fiţi sociabili!