Valeriu Iftime, un miracol

Valeriu Iftime, un miracol
Simt nevoia să vă spun o chestie stranie, absolut năucitoare și în mare măsură neverosimilă: există în fotbalul nostru și oameni întregi, normali, chiar plăcuți și interesanți. Dacă vă mai spun și că au un dialog extrem de plăcut, că vorbesc despre cărți citite, despre accesarea de fonduri europene pe baza unui know how performant,

Înc-un fîssss!

Nu am habar de vreo altă nație, nici de vreun alt sport în care absolut de fiecare dată, indiferent cît de favorabilă pare situația la un moment dat, totul să se fîsîie lamentabil, înecînd speranțe, vise, iluzii de care, ori de cîte ori am lua-o, tot nu ne vindecăm de prosteasca, idioata chiar autosugestie că sîntem dacă nu cei mai buni din lume, atunci măcar destul de buni pentru a depăși alte echipe, evident mai slabe decît a noastră.

Halepii

Cam pe la jumătatea primei reprize (cum adică a cărui meci? da` ce, au mai fost și alte meciuri decît Meciul!?!) m-a sunat expertul acela care are cîte o formulare de mă face invidios de fiecare dată și mi-a zis: „Mă, tu ai observat că noi am băgat în teren 11 Halepi?”. „Adică cum?”. „Adică exact așa: ăștia au tot atîta vlagă, și dorință, și implicare, și ambiție cîtă avea și aia la Roland Garros.”.