Tom Jones e în Top 5-ul meu

Tom Jones e în Top 5-ul meu
Întrerup pentru o săptămînă serialul despre Festivalul de Blues pentru a face loc în această rubrică unui concert pe care îl încadrez fără ezitare în categoria „evenimente excepționale”: cel al lui Tom Jones în Cluj, al treilea al său în România, după calculele mele, deși s-ar putea să fie chiar al patrulea. Oricum, e pentru prima oară cînd îl văd live, deși n-am ratat nici un minut din ce s-a televizat de la precedentele, respectiv un recital la Cerbul de Aur, parcă în 1996, și un „Vanghelion”, după alți cîțiva ani.

Festivalul de Blues, ultima seară

Festivalul de Blues, ultima seară
Și românii fac blues, nu-i așa? Seara finală a ediției a X-a a Festivalului de Blues dedicat memoriei lui Fane Adumitroaie a fost una inedită, pe scenă urcînd exclusiv interpreți români, ceea ce mi-a prilejuit un dialog absolut minunat cu Leslie Smith, keyboards-ista lui Joe Rusi, care urmărea absolut fascinată recitalul fantasticilor Vali Răcilă și Raul Kusak. De altfel, cu ea și cu Raul petrecusem deja vreo patru ore pe terasa de la Continental, unde mă invitase Hanno Hofer la prînz la niște beri (el) și cafele (eu). Dar despre cele petrecute în afara scenei, într-un episod separat. Așadar, în timp ce Vali și Raul comiteau un „Spoonfull” sen-za-ți-o-nal, m-am uitat spre Leslie care era realmente pierită, în picioare, la colțul scenei. M-am dus la ea ca să o întreb dacă mai auzise așa ceva, și mi-a răspuns că nici nu și-a putut închipui vreodată că „Spoonfull”-ul lui Willie Dixon poate fi cîntat și în felul ăla. Sigur că am rămas cu ea pînă la sfîrșit, bucurîndu-ne de fiecare notă cîntată, uneori doar îngînată, de minunatul Vali și de colosalul Raul. Înaintea lor, ne (în)cîntase în deschiderea serii un copiluț pe nume Vlad Prisacariu, care cică tocmai… își serbase majoratul! Pe timpul recitalului său stătusem chiar cu Vali, și pot să spun că se declarase și el încîntat de copil, pe care de altfel Bobby a promis să îl cheme și la edițiile viitoare. Al doilea recital a fost și el excepțional, prilejuindu-i lui Berti Barbera o revenire în forță pe scena de acasă, dar nu singur, ci însoțit de prietenul, chitaristul și coechipierul său Nicu Patoi, un bluesman de o profunzime comparabilă doar cu a lui Berti. Ne-au cîntat integral noul album aflat la procesat, care se anunță o veritabilă capodoperă, selecția pieselor de pe acesta fiind și ea fără termen de comparație. Îi așteptăm cu aceeași dragoste, desigur eternă, pe Berti și pe Nicu mai spre toamnă, la lansare.

Eric Gales, trimisul cui?

Eric Gales, trimisul cui?
Festivalul de blues, seara a doua Eric Gales, trimisul cui? A doua seară a debutat cu „britanicul” John Montana & The Contact. Cînd, pe la o bucată, i-am spus lui Hanno că ăsta chiar nu-mi place, mi-a zis că-i normal, fiindcă nu toți românii simt blues-ul. Care români? Păi, zice el, nu-l știi de cînd cînta la nu știu care grup, pînă să se care în Anglia? Nu, nu-l știam, dar nu-i pagubă. Oricum, așa am înțeles și de ce vorbea englezește cu greșeli! A venit apoi Rareș Totu. Cu Midnight Sun, printre ei fiind și dragul de Cosmin Farcaș la keyboards. Și cu Dean Bowman, același fenomenal vocalist, altul care mi-e drag pe veci. Lumea începuse deja să se adune mai multă decît de obicei și să trepideze în așteptarea lui Eric Gales. Cred că nimeni din asistență nu-l mai văzuse live. Nici măcar Hanno Hofer și Claudiu „Nașu’” Purcărin, doi Nightlosers veniți ca spectatori în acest an pentru așteptatul fenomen. …Și a venit. Alături de el soția, la percuție, încă un toboșar (ăsta, adevărat!) și un bassist care se juca și pe niște clape. Din cînd în cînd mă uitam la public. Unii erau uluiți. Alții se bucurau și țopăiau, însă alții încercau evident să găsească termen de comparație. Iar cînd a luat-o de nebun prin mulțime, pe culoarul dintre garduri, dar și direct în public, ne-a topit pe toți, bucurîndu-se chiar ca un copil de reacțiile absolut formidabile ale tuturor și ale fiecăruia în parte. A ținut și vreo două speech-uri din inimă, în care ne-a declarat iubire veșnică și a promis că va veni cît de curînd înapoi. Ceea ce face Eric Gales cu chitara nu se poate compara cu absolut nimic. Și cu nimeni, chiar dacă o ține ca Jimi Hendrix. Iar cînd cîntă vreo piesă de-a lui Hendrix, nu-l copiază, nu face „cover”, ci o transformă în piesa lui. O simte, adică, în felul lui propriu, aproape de neînțeles de noi, oamenii obișnuiți, născuți și crescuți pe Terra. De atunci încoace mă întreb doar de unde vine Eric Gales. Al cui trimis o fi? Și de ce oare pe planeta lui ființele se nasc cu chitare în prelungirea mîinilor?