Căsnicia, bat-o vina!

O savuroasă – dar plină de învățăminte și pentru noi, cei trăitori azi, la aproape două secole de la consemnarea ei – polemică morală se desfășura, în anii 1843-1844, între cele două gazete „de top” ale vremii: „Albina românească” din Iași și „Foaie pentru inimă, minte și literatură” din Brașov. Tema ei (una etern actuală și încă neelucidată, să o recunoaștem ) fusese „Să te însori sau (mai bine – n.a.) nu?”. Să nu mai amintesc „greutatea” morală, autoritatea celor doi „dueliști”: Gheorghe Asachi (Arsenius?) pentru moldoveni, respectiv Gheorghe Barițiu pentru ardeleni.

Vom  începe, așadar, cu articolul din „Albina” ieșeană (25.11.1943). „Di vom lua aminte cât ține în zilele noastre o femee pe an și cât de puțin câștigă un barbat, apoi îndată vom vedea de este folositoare o asemene întreprindere (însurătoarea – n.a.). Pe când căsătoria s-au inventat (născocit)?! În Paradis, pe atuncea nu se afla încă marșand (negustor – n.a.) de mode și de alte mofturi muierești. Eva singură-și făcea fustă din frunze de smochin. Adam era un model de credință congiugală (cătră soția sa). El nu alerga după alte femei, pentru că era numai una. Deci Eva, fără plecare cătră modă, Adam cu credință, înforma o păreche, care putea trăi în Paradis. Unde vei găsi astăzi o asemene păreche? Căci încetând cei căsătoriți a trăi ca în Paradis, îndată trecu de-a dreptul la Iad… Femeea în loc să agiute astăzi bărbatului a purta sarcina vieței, i-o face de zece ori mai grea. Barbatul este protectorul femeei; dar sermana-i plătește un tribut însemnător. Femeea s-au dat barbatului drept companioană a călătoriei, dar cine, care barbat oare, dorește a călători cu dame pline de capriții? O femee bună, zice Solomon, este corona barbatului, însă acest Împărat știea cât de greu apasă corona. Barbatul având o bună femee, o socotește de o comoară, însă spre a nu pierde comoara, trebue să o îngropi. Barbatul și femeea fac o companie, în înțălegere neguțitorească, căci di ai lua aceasta în înțelegere militară, apoi femeea se poate socoti în casă ca un regiment întreg. Dar din această companie comerțială ce câștig iese? Copii! Copii! Acel capital mâncăcios, acea închizășluire prețioasă pentru strălucirea și păstrarea numelui nostru. Iată tot ce esă din însoțire, și cel mai folositor lucru ar fi încalte a te însura cu o femee, care să știe să-ți facă bucate, ca să poți zice cel puțin că: ea mă hrănește. Arsenius.”

Acum, iată  replica din „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, Brașov, nr. 3 din 17 ianuarie 1844. „Să întoarcem puțintel foaiea și să mai cercetăm și noi întrebarea de sus. Adâncul scrutător al naturei faimosul învățat Buffon au zis, că (sic – n.a.) căsătoriea este adevărata stare naturală a omului. Nu numai Volter (Voltaire – n.a.), ci cu dânsul mai toți medicii au descoperit, că sinucigașii, adecă acei desperați carii își iau viața ei înșiși, sânt în  partea cea mai mare oameni ne’nsurați. Intrați în casele nebunilor și veți afla pe cei mai mulți smintiți, nebuni, furioși, de acei bărbați, carii n-au fost căsătoriți. Va să zică starea căsătoriei stâmpără sângele și patimile, mintea o așază și o coace mai bine. După o lege a lui Licurg, în republica spartanilor bărbații ne’nsurați nu era suferiți a merge la teatruri și jocuri publice, iar când era siliți a se judeca cu cineva, trebuea să stea goi, desbrăcați în fața tribunalului; spartanii avea până și pedepse trupești nu numai asupra ne’nsurărei ci și asupra tărziei însurări. În Atena trebuea să fie însurați unii ca aceia, carii voiea a dobândi unele deregătorii de stat, cum generali, oratori ș.a. La romani nu numai că avea în mare cinste pe toți aceia, carii năștea prunci mulți din căsătorie legală, ci le îngăduea și oareșcare scuteli. Iulie Cesar opri pe fetele care trecea de 40 ani, a nu purta mărgăritare nici petre scumpe, nici a se purta în lectice, duse de robi. În Germania încă s-au păzit multe veacuri măsuri strînse asupra căsătoriilor: în Liubeck până în veacul trecut femeile nu-și lua rangul după starea bărbaților lor, ci după anii măritărei. Porunca lui Isus o știți? Adecă: Institutul căsătoriei în sine socotit nu este întru nimic de vină, dacă multe căsătorii sânt nenorocitoare, ci sânt alte împregiurări blăstămate, care taie în viața soțială publică și privată și mai întâiu de toate este creșterea cea scâlciată și neghioabă, uneori prea mojicoasă, alteori prea rafinată și prea de multe ori demoralizată, pe carea o dăm noi fiilor și fiicelor noastre. G(heorghie) B(ari)ț”.

P.S. Acuma, ce să (mai) zic și eu? Un bărbat (foarte!) însurat?! Că la 1843-44 (nițel înainte de 1848, anul după care toate reperele aici notate vor fi bulversate, întoarse pe dos, modernizate, etc.). Că moldovenii noștri erau mai misogini? Ori poate erau mai moderniști (vezi, azi, expansiunea cuplurilor ce fac copii fără a avea, musai,  „patalama” de însurătoare  de la primărie). Mai bine las fiecărui cititor/cititoare șansa interpretării acestui vechi dialog trans-carpatic.

Fiţi sociabili!