Your browser does not support the audio tag. https://live.radiotop.ro/radio/8000/radio.mp3?1605648477
Acasă Carte, film și tv Un fabulos muzeu imaginar: ”Viețile pictorilor”, de Constantin Severin

Un fabulos muzeu imaginar: ”Viețile pictorilor”, de Constantin Severin

O călătorie inițiatică în sufletul Artei”. Așa își definește scriitorul și artistul vizual Constantin Severin cartea de poezie ”Viețile pictorilor”, apărută la editura Eikon în 2022 (61 pagini). Reper în universul cultural bucovinean, colegul meu de breaslă împletește de peste trei decenii cele două mari filoane ale Artei – cuvîntul și imaginea – avînd pînă acum publicate 13 cărți de poezie, eseuri și romane, fiind tradus și inclus în antologia ”După căderea Zidului: Referințe din Europa Centrală”, editată de World LiteratureToday.

Ca orice artist, Constantin Severin – pentru prieteni, Ninel – are o pinacotecă interioară, pe care o îmbogățește treptat, vizitînd marile muzee ale lumii, răsfoind paginile albumelor. Cei 25 de pictori care îi inspiră observații poematice sînt percepuți atît cu ochiul, cît și cu mintea și inima. Atașat de curentele novatoare în arta vizuală, în special non-figurativul, autorul a fondat și promovat mișcarea Expresionismului Arhetipal, mixînd cu precizie culorile tari și simboluri ancestrale, alături de creații din diverse epoci, în special cea preclasică și clasică, în colaje originale.

Între 28 iulie 2020 și 25 octombrie 2021 autorul a compus aceste poeme revizitînd pînzele unor pictori cu care este îngemănat spiritual. Yves Klein, Francis Bacon, Ion Țuculescu, Frida Kahlo, Giorgio de Chirico, Wassily Kandinsky, Paul Klee, Pablo Picasso, Georgia O’Keefe, Henri Matisse, KazimirMalevich, Tamara de Lempicka, Piet Mondrian, Salvador Dali, Edvard Munch, Joan Miró, RemediosVaro, Andy Warhol, Jackson Pollok – iată cîțiva dintre cei mai reprezentativi pictori ai secolului trecut, a căror relație cu forma și culoarea, cu universul, cu ceilalți, cu ei înșiși, constituie linia directoare a propriei reflecții a pictorului și poetului bucovinean. După cum notează Ovidiu Pecican în Prefață, prin aceste poezii este amplificat „culoarul care îl duce pe cititor la percepția artistică, adăugînd acesteia încă un strat de ereditate”, iar primul meu impuls după citirea fiecărui poem în parte a fost să revăd (uneori numai mental) opera pictorilor care mă fascinează și pe mine, în special Matisse, Picasso, Miró, Mondrian, Kandinsky, Munch, Klee, Warhol.

Din Franța, personalitatea complexă a lui Yves Klein este conturată printr-un monolog interior care începe cu un credo artistic: „albastrul ultramarin e un pod către invizibil/ cea mai densă expresie a energiei vitale/ voi rămîne mereu un pictor al spațiului incandescent/ strălucitor vibrant și electric/ și voi continua să-mi pun semnătura pe cer”. (p. 9) În italice sînt incluse fraze revelatoare pentru concepția artistică a pictorului, preluate de la Rotraut Klein, văduva acestuia: „corpul pictat din antropometrii face legătura dintre intim și universal/ el este în același timp subiect și obiect pensulă și pictură/ gest și frumusețe materie și eternitate”. (p.10)

Suprarealistul italian Giorgio de Chirico, autor al unor pînze enigmatice, este adus în prezent printr-un text de o halucinantă frumusețe, o chintesență a artei lui : „nu întîmplător în viziunea mea orașele mediteraneene/ au umbrele adînci și stranii ale catedralelor gotice/ umbre-ființă umbre-memorie umbre-cuvînt/ retrăgîndu-se pe neobservate în valuri concentrice/ din venele anemice ale oamenilor deveniți obiecte”. (p. 17) Omul reificat pare o ființă total atemporală, lipsită de substanță, pentru că pictorul, în existența lui, dorind să vadă lumea „cu ochii primului om” a avut „crize solitare și dureroase de migrenă cu aură”. Concluzia imaginată de Constantin Severin este simplă: „am căutat în firimituri de adevăr ce mi-a mai rămas să iubesc/ enigma lucrurilor și așteptarea ghilotinei de cristal”. (p. 18)

Despre Pablo Picasso s-a scris enorm. Constantin Severin nu are intenția de a redacta un text de critică, el reconstituie un posibil discurs interior al hispanicului care a trecut cu o vervă nebună prin cubism, suprarealism, expresionism, postimpresionism, neoclasicism. Autorul celebrei pînze ”Guernica” își trece în revistă viața încă de la început, cînd „mama spunea că primul cuvînt pe care l-am rostit a fost creion”. (p. 27) De aceea, consideră el, a lucrat cu firescul gesturilor copilăriei, pictînd lucrurile așa cum le-a gîndit, nu cum le-a văzut, „hipnotizat de forțele inconștientului care alcătuiesc matrița vieții”, căutînd în torentul lumii „omul primordial din spatele măștilor”. (idem) Arta lui a constat în „a vedea lumea din mai multe perspective simultan”, plantînd „dinamite în inimile lucrurilor diafane și omogene”, reconstituind „din schije viu colorate […] cu migală analitică o nouă realitate”. (idem) O altă temă fundamentală a operei pictorului născut la Malaga a fost erotismul ardent, reliefat de următoarea strofă, pe care o citez în întregime, pentru strania ei frumusețe: „m-am drogat cu esența feminității și mi-am descompus iubitele pe pânză/ în fiecare tușă trasată după o noapte de dragoste palpită vâltorile firii/ cînd te apuci de lucru rămîi singur tot ce avem e doar sinele nostru/ un soare cu o mie de raze care-ți perforează pîntecele și visele/ și atunci femeile-zeițe sau femeile-covoare devin doar note pe portativ/ tomuri muzicale de sex și fertilitate naștere și moarte dragoste și violență/ din care formele și culorile își extrag incandescența și frumusețea”. (pp. 27-28) Într-adevăr, catalanul care se definește ca un „minotaur furios” a absorbit energia vitală (și) prin dragoste, nemurindu-și iubitele în tablouri, îmblînzind golul interior prin culoare și recreînd „o lume aflată în descompunere”. (p. 28)

Într-un monolog interior imaginar, Henri Matisse afirmă: „eu nu am pictat lucrări am zugrăvit în lumină doar diferențele dintre lucruri/ pielea subțire și străvezie care leagă inima lumii finitul de infinit”. Viziunea autorului faimosului colaj ”Tristețea regelui” – moștenitor al impresionismului și neoimpresionismului – este expusă cu subtilitate de Constantin Severin, care se identifică parțial (sau total?) cu Matisse în versurile următoare: „a picta înseamnă să-ți uiți toate ideile și teoriile tale în fața realității îmbobocite/ să-ți croiești cu dragoste și curaj o cale de suflet în vulcanul lumii/ să cauți în ierarhiile vizibile și invizibile polenul care generează lumina/ ca să pictezi un trandafir trebuie să uiți toți trandafirii desenați vreodată”. (p. 31) Francezul țintuit într-un scaun cu rotile în ultimii ani ai vieții a rămas pînă la capăt „un sălbatic tatuat în suflet/ cu culorile Africii și pînza de păianjen a locurilor în care am ars de tot”. Așadar, Arta este balsamul care îl vindecă sau îi atenuează imposibilul ”mal de vivre”, îi „acoperă rănile sîngerînde cu o lume mai pură ca nevăzutul”. (p. 32)

Divinul Dali” – cunoscut de toată lumea ca „geniul halucinogen cu o mustață subțire și răsucită inspirată de Velásquez”, cel ce apărea în public îmbrăcat excentric, în „costum de scafandru cu un tac de biliard în mînă” (p. 39) – nu putea să lipsească din această serie de figuri tutelare ale Artei moderne. Un poem cu o puternică amprentă suprarealistă reconstituie universul „pasionatului și perfectului discipol al Suferinței”, pentru care „întreaga existență a fost o flacără agonizînd sub semnul morții […] timpurii”. (idem) La finalul poemului, în aceeași notă onirică, poetul sucevean îl definește pe imprevizibilul artist născut la Figueres în 1904: „…a trecut prin lume alunecînd printre ceasuri de buzunar topite/ cu clipele misterioase și alungite devorate de furnicile lui Einstein/ și a iubit artiștii care-și tăiau venele fierbinți și fantomatice/ ca să simtă cu toată ardoarea cum țîșnesc curenții subterani ai istoriei”. (p. 40)

Graficianul, fotograful și pictorul american Andy Warhol, faimos reprezentant al pop art-ului și al expresionismului abstract, nu este uitat. Nici în cazul lui, Constantin Severin nu scrie biografie clasică, el inventează posibilul monolog al celui ce a semnat seria de lucrări Dezastre și moarte: „viața mea a fost o încercare de a uita prin artă copilăria zguduită de tuberculoză/ și de dansul Sfîntului Vitus cu mișcări și convulsii spontane ale chipului și picioarelor […] m-am deghizat în bancher ori în clovn cu părul dezordonat și privirea fixă/ ca să nu-mi zăriți linia scurtă a vieții și șanțurile adînci ale lacrimilor/ corsetul chirurgical purtat după atentatul lui Valérie de la Factory/ dinții de vampir și sunetele stridente ale vieții cotidiene”. (p. 52) Merită să citez ”in extenso” finalul, în care este surprinsă chintesența crezului warholian: „a face artă înseamnă a muri parțial și a învia întreg/ a regăsi explozia vieții într-un grăunte de praf / focurile de bucurie din inima lucrurilor de lîngă noi/ frumusețea țîșnind dintre bocancii murdari vată de sticlă și șobolani/ imaginea e o creangă de cireș înflorit încordată între cuvînt și abis”. (idem)

Vizitînd muzeul interior al lui Ninel am retrăit emoția redescoperirii unor pictori care mi-au marcat existența și gustul artistic. Sînt tentată să-i dau dreptate lui Toti O’Brien, care afirmă în Postfață: „Identitățile rămîn separate, conturul lor este strălucitor și impecabil desenat. Cu toate acestea, povestea este, desigur, una și aceeași, dar nu doar pentru că toți artiștii sînt personajele lui Severin. Nu. Poezia se scufundă adînc în fiecare singularitate, încît se realizează o polifonie”. (p. 61) Originala reconstituire a unor biografii artistice făcută cu subtilitatea și erudiția unui critic de artă, cu percepția fină a pictorului și poetului are ca rezultat o carte originală, pe care editura Eikon a publicat-o într-o condiție grafică ireproșabilă, cu o lucrare a autorului pe coperta I (”Iată Expresionismul Arhetipal”). Cititorului nu-i rămîne, după ce închide ultima filă a cărții, decît să viseze la toți acești pictori și la pînzele lor.

Elena-Brândușa Steiciuc

Exit mobile version