Ultimul film semnat de Judd Apatow este o comedie nostimă şi fresh în care o tînără jurnalistă cu o filosofie de viaţă hedonistă evoluează pînă la statutul de persoană care e capabilă să îşi asume responsabilităţi. Marcată încă din copilărie de separarea părinţilor şi de modul direct şi nepotrivit în care tatăl i-o explica ei şi sorei mai mici, Amy trăieşte într-un tăvălug de evenimente din care abia dacă se dezmeticeşte, în spatele acestei harababuri existenţiale sălăşluind totuşi un suflet care îşi doreşte tot ce-şi doreşte îndeobşte un suflet: iubire împărtăşită, romantism, tot tacîmul!
Deopotrivă scenaristă şi protagonistă a filmului, Amy Schumer are parte de o frumuseţe de rol atipic ce dinamitează puţin şabloanele romance-urilor hollywoodiene, întreaga construcţie a personajului bazîndu-se pe exersarea vieţii la minima rezistenţă a asumării, fără responsabilităţi, fără ataşamente. Chiar şi aşa neobişnuită cum e Amy din film, tot este mai consistentă decît celelalte personaje – care, în marea lor majoritate, ridiculizează tipologii recognoscibile în mai toate filmele hollywoodiene. Totuşi distribuţia este plină de nume mari şi apariţii cameo – inserate însă ostentativ, persiflator: baschetbalistul LeBron James îşi joacă propriul rol, Daniel Radcliffe, Marisa Tomei, Colin Quinn, Mike Birbiglia, Jim Norton, Randall Park, Keith Robinson şi Claudia O’Doherty, celebrităţi din lumea stand-up comedy. O menţiune mega-ultra-super specială i se cuvine Tildei Swinton, într-atît de versatilă încît abia dacă o recunoşti în rolul de redactor şef cu personalitate distorsionată al unui tabloid american. Şi nu pot să nu mă întreb de ce o actriţă atît de specială, de dăruită nu beneficiază de mult mai multe roluri care să o pună în valoare?
Trainwreck este pînă la urmă o comedie satisfăcătoare nu doar prin scenariu şi distribuţie, ci mai ales prin lipsa inconsistenţei mesajului şi prin autoironia cu care sînt înzestrate personajele, un film care pune aproape dur nişte probleme şi propune o altă faţă a lucrurilor: şi ele pot ce pot ei! Adică să fie autodistructive şi superficiale, să nu valorizeze decît legăturile de o noapte, să nu se implice, să uite imediat şi să o ia de la capăt. Aşa că din această perspectivă demersul lui Jude Apatow este fresh, readucîndu-l în atenţia publicului dornic de ceva destindere light.
Şi un lucru este neîndoielnic: Amy Schumer este nostimă, o placi imediat (deşi nu e tocmai frumoasă după standardele hollywoodiene) are verb, şi mai ales – venind din zona stand-up comedy – joacă şi bine, ştie să şi lăcrimeze veridic, să fie şi ameţită şi confuză, dar şi implicată într-un mod nostim şi stîngaci, aşa cum sînt toate începuturile. Şi sper că acest film îi va deschide perspective noi, fie ca scenaristă, fie ca actriţă, pentru că are ceva special care o detaşează din pluton şi ne face să ne dorim să o mai vedem.
Michaela Platon,
Jurnalist de film
