Your browser does not support the audio tag. https://live.radiotop.ro/radio/8000/radio.mp3?1605648477
Acasă Carte, film și tv Stelian Tănase, ”Sunt un copil al Războiului Rece”

Stelian Tănase, ”Sunt un copil al Războiului Rece”

Apărut recent la Editura Corint, ultimul volum al lui Stelian Tănase – despre care am mai scris în cadrul acestei rubrici – aduce în prim plan destinul unui scriitor român de maximă importanță, tradus în numeroase limbi, autor de ficțiune, carte istorică, literatură universitară de specialitate („Luxul melancoliei”, 1982; „Corpuri de iluminat”, 1990, roman interzis de cenzură în comunism; „Maestro”, 2008; „Acasă se vorbește în șoaptă”, 2002; „Dracul și Margareta”, 2008; „Moartea unui dansator de tango”, 2011; „Partida de vînătoare”, 2018”; „Marele incendiator”, 2019; „Repertoarul amorului”, 2019). Numeroase volume  i-au apărut în SUA, Marea Britanie, Italia, Spania, Bulgaria, iar unele eseuri în Germania, Austria, Franța. Iată ce spunea Gheorghe Crăciun despre acest membru marcant al societății noastre civile și al peisajului nostru literar: „Generația mea cuprinde doi prozatori excepționali, Ștefan Agopian și Mircea Cărtărescu, și un singur romancier în adevăratul sens al cuvîntului, Stelian Tănase.”

Condiționarea individuală de Istorie (cu majusculă!) este principalul fir tematic al acestei scrieri autobiografice, în care perioada Războiului Rece apare ca fundal al devenirii autorului. Urmînd cronologic linia biografică, cele nouă capitole narează o existență plină de frustrări, dar și de mari împliniri, conturînd cu mare finețe fresca societății românești din fiecare etapă.

„Debutînd în viață”, după cum spune, „bine amprentat de epocă”, băiatul alintat în familie Steluș vine pe lume la maternitatea Donca Simo, pe 17 februarie 1952, într-o familie care mai are un copil. Părinții locuiesc cu chirie într-o casă de raport de lîngă Bariera Vergului. Prima traumă are loc la o vîrstă fragedă, cînd tinerii părinți decid să divorțeze. Iată cum este văzută de către adultul de acum întîlnirea de la tribunal: „M-am oprit la cererea judecătorului. Mi-a explicat că părinții mei – aici de față – divorțează și cam ce însemna. M-a întrebat cu cine vreau să rămîn – cu mama sau cu tata? Tăcere… Nu puteam să scot o vorbă. Am început să plîng. Judecătorul i-a dojenit pe ai mei, aflați undeva alături, stînga-dreapta, tot în picioare. După cîteva minute care au trecut cît un secol, mi-a cerut să mă retrag, fără să îmi mai asculte părerea… Nici nu mi-am spus-o. Îi era clar.” (p. 67). Urmează o perioadă în care eroul nostru cunoaște experiența vieții de internat săptămînal, pe care îl simte ca pe o închisoare.

Pasiunea mărturisită de cinefil a lui Stelian Tănase s-a conturat tot în acei ani de formare. Pe parcursul întregului volum apar menționate filmele care l-au marcat („Reconstituirea”, „Casablanca”, „Blow-up” etc.). În copilărie este dus cu clasa la filmele epocii, dintre care își amintește de „Tudor”, în care juca Lica Gheorghiu, „o femeie mărunțică, dolofană, cu figură de gospodină banală, cu o voce proastă, fără nici un pic de talent.” Tot în acești ani se conturează relația lui cu credința și o serie de practici religioase, fie la bunicii din partea tatălui, la Plătărești, fie prin cadoul făcut de o prietenă, o Biblie pe care a citit-o, în ciuda interdicțiilor de atunci de a avea o „atitudine mistică”, intens combătută în ședințele U.T.C. Nu sînt uitate nici ritualurile de propagandă ale epocii totalitare, și invit cititorul să parcurgă paginile în care – într-o cheie ironică, așa ca în majoritatea textului – Stelian Tănase descrie modalitatea în care astfel de activități obligatorii de propagandă erau organizate: „Ne adunam pe una dintre străzi și, pe jos, încolonați eram duși departe, în nordul Bucureștiului. Aici, vreme de zece minute, lumea trecea prin fața tribunei oficiale, unde se găseau Gheorghiu-Dej, Bodnăraș, Maurer, Drăghici, Ceaușescu și alți tovi, pe care îi aveam în clasă în fotografii pe perete, deasupra tablei. Aceiași tovi de la tribună făceau cu mîna poporului muncitor. Am uitat un detaliu: înainte de a trece prin fața tribunei oficiale se împărțeau buchete de flori artificiale și li se cerea nefericiților scoși din casă la ora aceea matinală să le ridice deasupra capului cînd treceau prin fața tribunei pline-ochi cu șefii noștri extrem de zâmbăreți și voioși.” (p. 85)

Rememorînd diversele evenimente politice, tehnologice, medicale sau culturale ale adolescenței lui (schimbările din URSS, aselenizarea, primul transplant de inimă la Capetown, evenimentele din 1968 – de ambele părți ale Cortinei de Fier, în Franța și în țările din Est -, apariția muzicii beat, etc.) Stelian Tănase atinge în SUNT UN COPIL AL RĂZBOIULUI RECE și o problemă sensibilă a acelor ani: așa-numitele „relații cu străinii”, în special cu occidentalii. Intens supravegheate de Securitate, care dorea evitarea oricărei contaminări cu germeni de libertate veniți din Vest, unele dintre aceste legături constituiau pentru tinerele românce o cale de acces spre plecarea din țară, prin căsătorie. Cît despre tînărul Stelian de atunci, el își amintește, nu fără nostalgie, „descoperirea străinezelor”, micile tehnici de seducție ale tinerilor români, în verile de pe litoral…

Este interesantă reflecția bărbatului matur de acum despre devenirea lui erotică, și ea condiționată de mediul epocii, de întîlniri, de o anumită pudibonderie a generației părinților. „Ne naștem cu atracția pentru celălalt sex. Instinctul nu se naște în pubertate sau în adolescență cînd începem – ca băieți cu acnee – să urmărim sfîrcurile fetelor pe sub sarafanul de liceu. Dacă nu ar fi așa, ar trebui să cred că am fost precoce, de vreme ce mă uitam de copil la tivul fustelor să prind vreo fărîmă din pulpele fetelor.” (p. 122). Este perioada în care adolescentul își face ucenicia mondenităților, la cofetăria Casata, unde exista o stratificare socială chiar și în condițiile mult clamatei egalități: băieții de bani gata, beizadelele de atunci/băieții modești, proveniți din lumpen, aspirau cu toții la grațiile fetelor.

Cariera de scriitor a lui Stelian Tănase este legată de prima lui mașină de scris, un cadou de la tata. Cel care avea să fie, așa cum este cunoscut, un important catalizator al vieții noastre civice din anii 90, a fost puternic impresionat de scriitorul Aleksandr Soljenițîn, al cărui „Arhipelagul Gulag” a marcat un punct de cotitură în revelarea ororilor totalitare.  Asemenea lui, intens supravegheat de Securitate, Stelian Tănase avea să redacteze la mașina de scris primită în urma admiterii sale la Facultatea de Filozofie multe dintre primele texte, rămînînd fidel și scrisului de mînă, trecînd apoi la calculator. Iată momentul magic al descoperirii acestui obiect emblematic: „În primele săptămîni am fost fascinat de tastatură, de culoare, de formele misterioase venind din La Belle Epoque. Pentru mine, meseria de scriitor era strict legată de o mașină de scris, de țăcănitul ei de neconfundat. O priveam uneori căzut în admirație. Îmi închipuiam ce capodopere voi scrie țăcănind la ea. Era unealta care îmi va asigura pîinea și gloria.” (p. 146)

Este nu numai util, dar și extrem de agreabil să parcurgem cele 251 de pagini ale recentei cărți semnate de Stelian Tănase. O întoarcere în timp pentru cei din generația lui, o sursă de informație pentru cei tineri, care nu au trăit perioada totalitară. Sper ca acest volum, apărut într-o condiție grafică deosebită, cu fotografii din colecția autorului, să își găsească locul în rafturile bibliotecilor personale și publice, iar Stelian Tănase  să poată fi prezent cîndva la Suceava, pentru o întîlnire cu cititorii săi fideli, printre care mă număr și eu. Carte-document, SUNT UN COPIL AL RĂZBOIULUI RECE își va găsi, cu siguranță, traducătorii, pentru o diseminare la nivel european.

Elena-Brândușa Steiciuc

Exit mobile version