”Nu sunt obosit. Sunt numai nefericit”. Panait Istrati
În 1930, lunga perioadă de exil autoimpus (zece ani) se încheie. Istrati consideră experiența occidentală ratată. Iată ce scrie – ca o concluzie – la sfîrșitul acelui an 1930: “Această moarte a sufletului, această lipsă totală de stări sufletești la marea burghezie apuseană, au împins civilizația modernă pe drumul setei de îmbogățire cu orice preț și al desfrîului lipsit de orice voioșie sinceră. Se caută emoții tari și se pot obține reducîndu-se la cîteva vicii capitale: coitul fără dragoste, beția fără veselie, jocul pînă la ruină… Le-am văzut pe toate practicîndu-se pînă sus de tot. Și m-a cuprins o mare scîrbă…” (din Panait Istrati ”Amintiri evocări, confesiuni”, Trad. Alex. Talex, Ed. Minerva 1985, p. 288).
Afirmațiile vin din înfrîngerile suferite în anii din urmă, de campania dezlănţuită împotriva lui şi trădarea celor pe care îi credea prieteni. Legăturile cu lumea culturală, cu edituri şi presă s-au deteriorat, și nu din întîmplare. Parisul – dominat de stînga – devenise pentru el un mediu ostil. Dacă la începutul anilor 20 fusese copilul teribil, în 1930 ajunsese un trouble maker. Reușise să se facă detestat de Kremlin. Or, Kremlinul era în acei ani foarte influent la Paris. Era un război purtat de forţe disproporționate. Se găsea singur în faţa unui colos. În cîteva săptămîni s-a înstrăinat de prieteni. Cei de stînga îl considerau un renegat. Cei din dreapta nu credeau că s-a convertit la valorile liberale – și era adevărat. În plus Joia Neagră schimbase regulile jocului. Climatul s-a schimbat substanțial. Anii nebuni s-au volatilizat. Dar cauza profundă a izolării lui a fost strict omenească – succesul lui literar, geloziile pe care le stîrnise începând cu 1924, anul apariției primei sale cărţi, la Rieder, „Chira Chiralina”. Deranjau tirajele de invidiat, cronicile literare entuziaste, popularitatea şi cititorii. Așa ceva nu se iartă, se pedepseşte. Într-un Paris tot mai ostil a considerat că este mai bine să se întoarcă acasă. Parisul – cu tot ce a însemnat pentru impunerea lui ca scriitor european – era deja istorie. Cred că fuga lui de pe cîmpul de luptă a fost o greşeală care l-a costat. De la distanţă nu avea cum să respingă atacurile detractorilor săi. Bucureştiul era departe, la periferia Europei, fără relevanţă. Ar fi trebuit să rămînă pe cîmpul de lupta, într-o capitală ca Parisul, pentru a avea cît de cît şanse să mai fie relevant în disputa care se încingea.
În ianuarie 1931, Editura Rieder îi taie drepturile bănești pe care le încasa lunar. În 1933 chestiunea se repetă, tot fără a fi anunțat. Între timp pare că se vindecă sufletește de șocul rupturii de Bilili. Despărţirea lor nu a fost simplă, protagoniştii suferă, se răzgîndesc, fiecare ar vrea să se împace, dar nu se mai poate repara nimic. Din corespondența sa aflam că Istrati suferă. Poate excesiv. În fond este un amant părăsit. E o postură ridicolă. Triunghiul amoros este de tot hazul. În scrisori se plînge (lui Kazantsakis, A.M de Jong, etc.) de ce i s-a întîmplat. Dedică episodului pasaje în prefaţa la romanul” Casa Turinger”, ediţia franceza, în care este foarte critic vizavi de Bilili. A iubit-o şi o regretă.
Din martie 1930 începe altă dramă – se rupe de Romain Rolland. Motivul n-a fost o divergență de ordin politic, ci… nevasta lui Rolland, „prințesa Maria Kudașeva”, care ar fi fost jignită de Istrati. Explicaţia mai plauzibila este alta. E vorba despre „răceala” intervenită între regimul de la Moscova și scriitor. Ucazul a fost ca Romain Rolland și Panait Istrati să fie despărțiți. Muniția o furnizează Kremlinul. Ideea era, conform unui plan simplu, să îl izoleze, să îl lipsească de sursele de existență, să îi creeze un mediu ostil. Scopul – să îi distrugă reputația înainte de a fi nimicit si eliminat din viața literară. Prinţesa Kudașeva a fost un instrument eficace. La Villeneuve, „marele scriitor” de altădată este tratat ca “vagabond”. Tonul presei se schimbă de asemenea radical. Nimeni nu îi mai adresează un cuvînt bun, o îmbărbătare, un elogiu. Îți trebuie nervi foarte tari pentru a trece printr-o asemenea încercare… Fusese un scriitor foarte solicitat, invitat la mai toate evenimentele. Deodată este transformat într-o non-persoană (specialitate bolşevică), şi nu este un parcurs simplu. Unii eşuează într-un azil psihiatric, iar ceilalți se sinucid. Nimeni nu se salvează. Totuşi, Istrati a reuşit să supraviețuiască. Numai el ştie cum. Trecutul lui de vagabond care iese cu bine din orice împrejurare l-a ajutat…
Întors în țară, Istrati se instalează într-o chilie a Mănăstirii Neamț. Vrea înainte de orice să-și îngrijească sănătatea. Se deteriorase vizibil în ultimele luni. Sînt şi rațiuni financiare la mijloc, traiul la mănăstire este mai ieftin ca oriunde. Își petrece timpul între Mănăstirea Neamț și Spitalul Filaret din Bucureşti. La Brăila nu reuşeşte să se stabilească – trece printr-o serie de întîmplări rocambolești. Rudele îl alungă, refuzînd să treacă drept „porcari”, Bilili împărtășește aceeași soartă, neamurile preferînd-o pe Anna Munsch, și îi cer lui Istrati să nu divorțeze de ea. Vechiul prieten, coafeurul N. Constantinescu, pe terenul căruia îşi ridicase o casă îi confiscă mobila şi covoarele, îl alungă motivînd că vrea să facă un „muzeu Istrati”. Cei din anturaj îşi imaginează că este bogat. Cum se vede, nu îl mai vrea nimeni. Motivul? Istrati scăpătase, lucru care se aflase. A fost denunțat la Jandarmerie și acuzat de „bolşevism”. Să tot ai rude!
Semnele necruţătoare ale bolii sînt tot mai prezente. „Menton, 16 iulie 1931. Din cauza plămînilor mei duși pe copcă, doctorii de la Paris m-au trimis la aer și odihnă completă din cauza radiografiilor puțin încurajatoare…”. (Panait Istrati „În corespondenţă cu scriitori străini”, Ed. Minerva 1988, p. 81). Asta în ciuda rezistenţei sale proverbiale și a dorinței de a sfida boala. Plămînii lui treptat cedează. Faptul nu îl împiedică să fumeze țigară de la țigară. Rămîne un fumător pasionat. Se internează la Sanatoriul Filaret pentru îngrijiri. Prima dată fusese internat aici în 1911, era un veteran. Caută liniştea – are mare nevoie. Bucureştiul este prea poluat şi plin de agitație. Îl oboseşte, Capitala îl respinge. Rămîne la Neamţ pînă în februarie 1932. Evenimentul major care se petrece este reluarea corespondenței cu Nikos Kazantsakis, căruia îi scrie: „Dacă ești încă supărat pe mine iartă! Și dă-mi un semn de viață!”. Kazantsakis răspunde în numele vechii lor prietenii. Relația care părea uitată este reluată ca și cînd s-ar fi întrerupt abia cu o zi în urmă. Se regăsesc amîndoi cu bucurie. Cu aceeaşi căldură din anii 1927-1928. „Panaitaki, tu ești ceva în plus, tu ești o mare idee! În mod natural, și admirabil, fără ca tu să știi! O, mare ignorant ce ești! Sînt sigur de tine și nu mi-e frică!”.
În 1933, februarie, părăseşte Mănăstirea Neamt şi se întoarce la București, pentru a se interna la Filaret. Se simte rău, boala recidivează… În 15-16 februarie are loc greva ceferiştilor de la Griviţa. Mulți muncitori sînt arestați, unii răniți sau chiar uciși. Spre deosebire de greva de la Lupeni din 1929, Istrati nu este interesat de protest şi nu își face auzit glasul. Era şi prea bolnav. Dar este aici şi un semn că orientarea lui se schimbase. Agitaţia nu mai era pe gustul lui. Nu încetează să lucreze. Îi scrie în două rînduri lui Francois Mauriac. În acelaşi an susţine un tur de conferințe în Țările de Jos şi Franţa. Ia cuvîntul la mitingul organizat în apărarea prietenului său Viktor Serge, ținut ostatec în Rusia. Este ultimul eveniment la care apare în public. Peste iarnă se retrage la Nisa, unde caută clima blîndă, benefică pentru plămînii lui bolnavi. Semnele unei ameliorări a stării lui de sănătate nu se întrevăd. Adevărul este că se neglijează – dieta, modul de viață, țigările… Termină de scris „Mediterana, răsărit de soare”. Dăruiește manuscrisul lui Romain Rolland, care este încîntat să îl primească. Cei doi par să revină la sentimente mai bune.
La 27 mai 1933 participă la „Săptămîna cărţii”. Apare în Librăria Alcalay – cea mai mare din Bucureşti, la parterul Hotelului Boulevard din Calea Victoriei. În timp ce semna autografe, o bandă de legionari năvăleşte cerîndu-i să părăsească librăria. Istrati scoate revolverul. Îşi adusese unul din Franța – ca măsură de prevedere. Legionarii se retrag, neașteptîndu-se la o asemenea ripostă. Sînt şi zile cînd se mută la adresa din strada Popa Savu, nr. 33, lîngă statuia Aviatorilor.
Stelian Tănase
Fragment din volumul ”Viaţa lui Panait Istrati”, în curs de apariţie la Editura Corint.
