Oare cît timp va dăinui în România modul de viață al bunicilor și străbunicilor noștri, încă prezent în unele zone, departe de tumultul citadin? Cît timp ne vom putea bucura de „bucătăriile autentice și spiritul neatins de vremuri îndoielnice” pe care le regăsim din plin în cel mai recent album de fotografii al lui Răzvan Voiculescu? Cîți dintre descendenții noștri vor mai simți gustul turtelor pregătite pe vatră, al chiftelelor cu mărar prăjite în grăsime, al plăcintelor rumene scoase din cuptor? Trebuie să fii realmente îndrăgostit de acest mod de viață pur, netrucat – așa cum este artistul bucureștean – ca să ții neapărat să-l nemurești prin imagine.
Autorul albumului de fotografii apărut la editura Q-T-RAZ București, 2022, și-a încheiat „expediția” de recuperare a patrimoniului culinar românesc cu această parte – cea mai consistentă – a unui triptic care are, în opinia mea, un statut testimonial. Așa cum declară autorul (pe care eu îl consider un hoinar inspirat, din stirpea lui Panait Istrati), „bucătăriile mele nu au rețete, ci au povești fără sfîrșit, pentru că ele sînt create continuu de ochii inimii celor care privesc”. Într-adevăr, parcurgînd imaginile acestea cu o compoziție și cromatică sobră, cu o scenografie simplă și completate de textele inspirate ale Andreei Grigorean, avem prilejul de a (re)întîlni rădăcinile noastre identitare și o substanță greu de definit care constituie imponderabilul „suflet” românesc.
Miza incursiunii în diverse zone ale țării, străbătută de la nord la sud și de la răsărit la apus, este aceea de a revela tiparul arhaic al satului românesc și în special dimensiunea culinară, în fotografii subtile, netrucate, de o frumusețe care nu poate să nu miște ceva în privitor. Răzvan Voiculescu intră în sat ca într-o catedrală, sau într-o bisericuță de lemn mirosind a tămîie, cu emoția și respectul datorat unui loc sacru, iar arta lui nemurește în primul rînd „pîinea noastră cea de toate zilele”, mîinile muncite care fasonează bucățile de aluat (peste care se face întotdeauna semnul crucii), ba chiar și turta, varianta străveche, rurală a pîinii, făcută pe plită, asemeni lipiilor din bazinul mediteranean.
Majoritatea actanților din povestea asta în imagini sînt femei, pentru că – așa cum se spune îndeobște – femeia este „sufletul gospodăriei”. Dintre cei aproape 60 de bucătari imortalizați „în acțiune” majoritatea sînt femei mature, cu o anumită experiență, bunici, mame, al căror chip strălucește de bucurie atunci cînd pregătesc bucatele și – mai ales – cînd reușesc să-și încredințeze experiența și priceperea noilor generații. Pentru că și arta culinară este o formă a transmiterii, a legăturii puternice, indestructibile dintre ramurile unei familii.
Bucura, Maria, Jenița, Nicolina, Aurica, Olimpia, Domnica, Silvia, Marița, Alexandra, Nana, Tinka, Felicia, Călina, Rodica sînt numele cîtorva dintre aceste femei ce tronează în împărăția lor ca niște generali pe cîmpul de luptă, organizînd ingredientele și ustensilele agățate pe rafturi în apropierea plitei, spațiul acesta quasi-magic pe care obiectivul aparatului de fotografiat l-a surprins în cea mai favorabilă lumină și într-un moment de respiro al stăpînei. Bunăoară, la pagina 45 ne privește cu un zîmbet ospitalier Mărioara lu’ Limpoi din Veneția de Sus (Brașov), cu nelipsita basma pe cap, de parcă ne-ar invita să-i gustăm faimoasele bucate: „Pe vremuri, la sărbătorile satului, obișnuia să gătească pentru sute de meseni, împreună cu alte femei. Se vorbea mult, se dansa, se povestea. Viața era mai senină, chiar dacă sărăcia era mai prezentă. Și acum, secretul atîtor gutui magice stă tot în tigaia ei miraculoasă, păstrată la loc de cinste în bucătărie”.
Rolul de liant al mîncării – care adună la masă toate generațiile unei familii – este evident, iar statutul asumat de aceste femei cu nume de domnițe din fresce este acela de generator de energii și stare de bine. Pînă la urmă, chiar și sentimentele trec prin stomac…
La Bilca, județul Suceava, sîntem întîmpinați în casa dichisită a Auricăi lu’ Victor, unde „grinzile solide de lemn stau gata să-ți apere somnul de vise rele, iar pe lejanca uriașă pernele mîndre spun povești cu miros de levănțică”. După cum vedem, spațiul bucătăriei este dominat de cuptorul cu lemne, cu o plită pe care se gătesc bunătățile, o rulă pentru copt dulciuri și lejanca (termen de origine ucraineană), un loc minunat de dormit la căldură, în lungile nopți de iarnă bucovineană. Totul orînduit milimetric, lîngă pereții de un alb imaculat, decorați cu mici carpete cusute de mînă… Textul explicativ ne lămurește și mai bine, iar imaginile bucatelor în prim-plan stîrnesc o salivație abundentă: „Aici, Aurica iubește să-și adune consătencele la șezătoare, la bucătărit, la cîntat și la vorbit una și alta, ca între fetele satului. În căsuța proaspăt renovată de mîini iubitoare, Bucovina surîde tandru, cu recunoștință, în fiecare colț”. (p. 50)
Dar sînt și bărbați bucătari, ca în orice cultură. Să-l privim cu atenție pe Andrei Dumitru din Pogonești (Vaslui) cum pregătește ca un adevărat expert o „varză cu rață leșească”, imortalizat cînd pîrlește pasărea deasupra focului, pentru ca ulterior să se ajungă la savuroasa imagine de pe pagină dublă 42-43: rața înconjurată de sosul caramelizat, ca la un restaurant de cinci stele… cu diferența că aici totul este bio, cules direct din gospodărie! Nici mesele de pește nu pot fi ignorate și e destul să vizităm gospodăria lui Alex Ifrim din Somova (Tulcea) ca să ne înfruptăm (deocamdată doar prin sugestie!) din plachia de caras gătită cu grijă și… acompaniament muzical: „Cînd amurgul iernilor se grăbește să acopere Somova și poveștile se-aud mai bine la gura sobei, în casa lui Alex Ifrim, cavalul vestește bucuria meselor în familie. Alex cîntă așa cum gătește: cu pasiunea celui care creează, împlinește și bucură inimile. Alege lemnul și îl meșterește, așa cum alege cele mai gustoase legume pentru bucatele copiilor. La cimpoi, caval sau fluier, cîntecele lui alină inima fierbinte a deltei noastre”, după cum spune la pagina 174 explicația semnată de Andreea Grigorean.
În periplul lui, Răzvan Voiculescu trece și pragul unor meșteri populari, cum este Daniel Leș din Baia-Sprie, Maramureș. Acest „dac olar” ne surprinde cu autenticitatea gospodăriei lui, cu o reflecție profundă asupra identității umane („Nu sînt decît o bucată de lut în mîna marelui Olar. Palma mîinii lui Dumnezeu este locul cel mai sigur. Sînt lut în așteptarea următoarei etape: frămîntare, retușare, măcinare, ardere”) și – bineînțeles – cu o minunăție culinară : „pui tencuit” în lut, cu o umplutură de ceapă, pătrunjel, roșii, ardei și usturoi.
Narativitatea imaginilor este un prim argument al excelenței albumului, alături de structura, culoarea, simbolistica lor. Nu este cale mai directă spre identitatea și cultura culinară românească rurală netrucată (fără E-uri și pet-uri) decît suita de aspecte surprinse în gospodării selectate cu grijă, unde colacul încă se mai pregătește în covată de lemn, se coace în cuptor și se mănîncă cu respect pentru orice firimitură. Gospodării unde hribii culeși peste vară sînt puși la uscat, unde mămăliga răspîndește aburi în bucătărie, cîrnații afumați stau atîrnați în pod pe stinghii de lemn, hrana de origine vegetală și animală se completează armonios, în funcție de calendar.
Răzvan Voiculescu a asumat în expedițiile lui fotografice o misiune nu tocmai ușoară, iar succesul este deplin. Ca un adevărat antropolog, a surprins esențialul în satele și casele în care a pătruns, expunînd „un univers de obiecte, detalii, jaruri și fum din vetre, pereți scorojiți și adieri de lumină care mîngîie în treacăt tot ce ating”. (Cătălin Ștefănescu) Asupra elementelor perisabile în timp, pe care albumul ”Bucătăria hoinară se pregătește de plecare. Wonders of Cooking. Tasting the Last Course” le adună, le sistematizează și le transmite posterității, merită să adăstăm o vreme. Pur și simplu ca să nu uităm de unde am pornit, spre ce ne îndreptăm. Să ne cunoaștem mai bine.
Elena-Brândușa Steiciuc
