Your browser does not support the audio tag. https://live.radiotop.ro/radio/8000/radio.mp3?1605648477
Acasă Carte, film și tv Promenadă în colorata noapte furtunoasă a lui Caragiale

Promenadă în colorata noapte furtunoasă a lui Caragiale

În istoria teatrului românesc puține sînt cazurile în care o piesă de teatru să nască polemici și scandal chiar din seara premierei. „O noapte furtunoasă” a lui Caragiale este un astfel de exemplu.

Prima reprezentare a piesei a avut loc în data de 18 ianuarie 1879 (acum 142 de ani), la Teatrul Național din București, sub titlul „O noapte furtunoasă sau Numărul 9”.

Ea marchează debutul lui Caragiale pe scena Naționalului bucureștean și debutul unuia dintre cele mai zbuciumate momente din literatura română, cel al discuției despre moralitate în artă.

Premiera spectacolului a dat naștere unor reacții violente din partea celor ce și-au dat seama că sînt zugrăviți în piesă, iar modelele vii ale epocii care se adunau seară de seară la „Union” nu erau puține.

La finalul reprezentației din 1879, în sala mare a Teatrului Național au avut loc proteste cu fluierături îndelungi, amenințări cu pumni în aer și vorbe grele… în loc de aplauze.

Pentru că mulți spectatori făceau parte din Garda Civică s-au simțit direct vizați de personajele de pe scenă. Caragiale, prezent în sală, a încercat să fugă, a ieșit pe ușa din față a Teatrului Național, a fost prins și bătut de „mitocanul Jupân Dumitrache” chiar în piața teatrului. Salvat de niște prieteni, a fost dus sub protecția lor, prin spatele teatrului, spre grădina „Union”, ca să i se piardă urma și să poată ajunge viu acasă.

O nepoată a lui Nicolae Bălcescu, Olga, viitoarea d-nă Gigurtu, a consemnat într-o scrisoare „tracul” autorului la premieră invocat la masa oferită de Titu Maiorescu, după reprezentație, în cinstea tînărului dramaturg.

Peste trei zile, piesa se joacă din nou, cu modificări aduse de Ion Ghica, directorul general al teatrelor, fără consultarea autorului. După incidentul care are loc la sfîrșitul reprezentației între Ghica și Caragiale, piesa este scoasă de pe afiș (unde nici nu figura numele autorului). Ceea ce nu a împiedicat-o, ulterior, să cunoască un număr foarte mare de montări scenice și ecranizări. Una dintre montările devenite clasice este cea a lui Sică Alexandrescu, filmată ulterior. Datorită succesului de care s-a bucurat a reușit să impună un veritabil canon portretistic, creînd puternice șabloane de receptare.

Unionul” de atunci, vizitat de toată lumea din clasa de mijloc a societății, ajunsese un punct central al vieții sociale. „Union Suisse” era sediul coloniei elvețiene din București și se afla pe strada Cîmpineanu, nu departe de Teatrul Național situat pe Calea Victoriei (unde azi se află Hotelul Novotel). Prin strada Cîmpineanu se intra direct în ceea ce se numea pe atunci grădina „Union”, o curte cu cîțiva copaci unde se afla instalat clubul coloniei elvețiene și o instalație de popice.

În 1878, anul acțiunii Nopții furtunoase, Jupân Dumitrache are 45 de ani, Veta – 30, Zița – 21. Diferențele de vîrstă și de nivel intelectual se răsfrîng, printre altele, în atitudinea lor față de ,,Iunion„. A merge sau a nu merge acolo – dincolo de motivele ascunse ale fiecăruia – devine o problemă de conduită culturală, care se cere dezlegată ca atare. Titircă, dispus să-și recunoască limitele, declară sincer că nu pricepe nimic: ,,Ce să mai căutăm la comediile alea nemțești, niște mofturi; dăm parale și nu înțelegem nimica; mai bine punem banii în buzunarul ălalalt și zicem că ne-am dus”.

Veta manifestă o franchețe similară: ,,Nu-mi face nici o plăcere acolo, nu-nțeleg comediile alea..”. Reacția Ziței este exact opusă: ,,Ei, Doamne! țațo, parol, știi că ești curioasă! Ce, pentru comediile alea mergem noi? Mergem să mai vedem și noi lumea. Ce, adică toți care merg acolo înțeleg ceva, gîndești? Merg numai așa… de un capriț, de un pamplezir; de ce să nu mergem și noi?”.

Codul estetic al soților Titircă implică așadar ,,înțelegerea” și ,,plăcerea”, prima ca temei necesar al celeilalte. Zița eludează această relație, substituindu-i criterii mai ,,moderne”.

A nu înțelege un lucru nu e nicidecum un motiv de a-l respinge. Decisiv rămîne faptul că ,,lumea” îl cultivă, este deci cazul să-l cultivi la rîndul tău. Aici depistăm temelia receptivității kitsch în care regăsim adeziunea mimetică și superficială, plăcerea lipsită de înțelegere; altfel zis: ,,caprițul” și ,,pamplezirul”.

În ultimele lui scrisori către Caragiale, Vlahuță îl îndemna stăruitor să se așeze „cu credință” la masa lui „di brad”, cum rostea, parodic, prietenul său, formula eminesciană – și să termine piesa pe care o pregătea de atîta vreme: „Titircă, Sotirescu et. Comp”. Se știe că I. L. Caragiale avea în lucru, de la începutul șederii la Berlin, o reluare a personajelor din „O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pierdută”, parvenite, după 20 sau 25 de ani, ajunși în înalte poziții sociale. Lucrarea a rămas în stare de schiță pînă la moartea dramaturgului.

Caragiale ura prostia. Dar acest sentiment nu devine la el acea „indignatio” care produce satira decît atunci cînd prostia e și pretențioasă („Prostul, dacă nu-i fudul, n-are haz”, este o vorbă a lui). Iar prostia devine pretențioasă mai ales cînd e ajutată de cultură. Cultura însăși dă prostiei posibilități de manifestare, o diversifică, o multiplică, devenind pseudocultură, ori semicultură, adică toate felurile de „culturi”, care hrănesc și dau aripi prostiei tipurilor lui Caragiale.

Se observă lesne că aproape toate dușmăniile lui Caragiale se reduc la profunda lui aversiune pentru prostia pretențioasă, potențată și exhibată cu ajutorul unei spoieli de cultură.

Ar fi oportun să ne amintim și felul în care definea Caragiale spectacolul de teatru: „Actorii… cînd ies pe scenă, să fie niște posedați; să aibă un demon în ei; prin ochi, prin sprîncene, prin gură, prin vîrful degetelor, prin toți porii, să scotă pe demonul acela și să-l sufle asupra mea. O clipă să nu-l ierte pe spectator a-și veni în fire, a-și da seama de ce vor cu el; să-l ia repede, să-l zguduie, să-l amețească, să-l farmece, să-l vrăjească, mai știu eu cum să zic? Cînd ar ieși din teatru, nici doi ochi să nu fie uscați și siguri; toți să fie împăienjeniți de emoție, umezi de plîns ori de rîs”.

La un astfel de spectacol vă invită Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava prin premierea spectacolului „O noapte furtunoasă”, în regia lui Mădălin Hîncu și scenografia lui Răzvan Bordoș. Pe 11 și 12 decembrie puteți lua parte la o promenadă prin colorata noapte furtunoasă a lui Caragiale.

Rămîne să vă convingeți de succes venind la teatru.

Geo Alupoae, critic de teatru și impresar artistic la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava

Exit mobile version