”Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine” sau iubirea dintre două țări (I)

Plimbîndu-și cititorul de-a lungul și de-a latul veacului trecut, cînd două mari conflagrații au zguduit viețile și conștiințele, Cătălin Mihuleac își construiește cel mai recent roman (Ed. Humanitas, 2022) în jurul unei axe care nu este altceva decît interculturalitatea româno-franceză, iubirea lui „juruită” pentru ”la douce France”, raportul dintre realitate și ficțiune, gîndirea carteziană și gîndirea magică sau dintre povestea cultă și cea folclorică. Cu un umor bine dozat, autorul mixează constant hipertextul și hipotextul, planurile narațiunii (anii Primului Război Mondial; perioada interbelică; a doua conflagrație mondială; perioada stalinistă din România; anii 2000) realizînd o poveste originală, bazată pe fapte și evenimente reale, pentru care s-a documentat peste doi ani de zile și pe care a scris-o într-un „timp zbuciumat” (evident, anii pandemiei).

România a fost mereu cu un pas în urma Franței, care i-a fost model cultural încă din secolul al XVIII-lea, dar și ajutor. Misiunea generalului Berthelot a fost benefică armatei noastre („excelent dezorganizate”, după cum spunea marele prieten al românilor) în lupta contra invadatorului german, prin armamentul și pregătirea militară asigurate de ofițerii francezi: 277 la număr, de infanterie, cavalerie și artilerie plus 88 de medici, susținuți de 1.150 grade inferioare și de „un stol harnic de infirmiere” (p.14). Unul dintre aceștia, Marcel Fontaine – persoană reală – a devenit „suflet românesc în carcasă franțuzească” fiind inițiat în practicile militare/ culturale/ gastronomicelocale de ordonanța lui, soldatul Petru Negru, absolvent de liceu, aspirant la studii universitare. Cu timpul, tînărul devine „profesor de suflet românesc” al ofițerului francez care, fascinat de România, își propune să fie protectorul acestor bărbați luați de la coarnele plugului, în majoritate neștiutori de carte, victime ale violenței și aroganței ofițerilor: „Soldații țărani îl priveau de jos în sus, de parcă ar fi fost o proiecție pe cer. Cineva le întindea mâna și-i întreba de sănătate. Cuiva nu-i era scârbă de ei. Misionarul deslușea în privirile lor demarorul victoriilor din luptele viitoare”. (p. 14)

Buna cunoaștere a limbii franceze de către tînărul Petru Negru (în realitate, Petru Caraman, viitorul mare folclorist ieșean, originar din satul Vârlezi, județul Galați, 1898 – 1980) se datorează unui ”coup de foudre” pentru Alice, fiica cea mare a consulului francez la Iași, Joseph Sibou (Sibi). Conversațiile cu Marcel Fontaine îl ajută să-și cizeleze franceza, să-i trimită iubitei scrisori corecte gramatical, dar și să primească de la mentorul lui „lecții de verticalitate”, tot așa cum el îl inițiază în una dintre cele mai subtile și greu de înțeles practici românești: ”descolindatul”, un colind negativ, un „obicei obscur” cu valențe și funcții de blestem, nu de urare de bine.

Optimismul bravului francez numit de toți „marsel fonten” s-a strecurat încet-încet în sufletul românilor, care au înțeles și au asimilat replica lui: „Il faut espérer l’inespéré!”. Iată momentul culminant, descris de Cătălin Mihuleac cu acuratețe, într-un registru colocvial, care face apel atunci cînd trebuie la jargonul popular: „La Mărășești, căpitanul Fontaine a ajuns în combinația clasică românească <tren + căruță cu cai>, sub un soare neiertător. Din cauza caniculei suferea el, sufereau caii, sufereau în cuști cocoșul Maurice și anturajul lui de găini harnice și tandre. Dar cel mai mult sufereau soldații, care, ca o tortură suplimentară, erau hrăniți constant cu scrumbie sărată”. (p. 46) În ciuda debandadei aliaților ruși, care „o croiau la sănătoasa pe ușa din dos când te așteptai mai puțin”, căpitanul francez este convins că victoria va fi obținută. Îndemnurile lui mobilizatoare sînt rostite (după un an și jumătate de ședere între „plugarii și ciobanii înțoliți militar”) în cel mai pur grai românesc, în versuri percutante: „- Să-i gonim pe nemțălăi/ Și să-i dăm de râpă, măi!/ Cu obuzul să-i urăm,/ Din glonț să-i descolindăm”. (p. 51)

După încheierea războiului, Petru se căsătorește cu aleasa inimii, franțuzoaica Alice, iar Marcel Fontaine se întoarce în țara lui de suflet – de data asta într-o misiune universitară – pentru că, așa cum spune naratorul, „venise rândul intelectualilor la injecția de franceză. Ideea de a forma, pe linie francofonă, elita care îi lipsea României nu-l slăbea pe eroul de la Mărășești. România, mica Franță… <Pourquoi pas?>”. (p. 56)

Evoluția profesorului Petru Negru este descrisă în partea a doua: „Meseria mea e basmul”. Autoritățile îi refuză cererea de a înființa la universitatea ieșeană o Catedră de folclor și literatură orală, oferindu-i, totuși, pe lîngă postul ocupat la Catedra de slavistică, postul de Director al Bibliotecii de Limbi Slave din universitate, adică „o sinecură cât un căluș mic, însărcinat să amuțească o gură mare”. (p. 63) Poliglot, vorbitor nativ de limba rusă, Petru (sau Pierre, sau Petrușka pentru prietenii din Odessa) se autodefinește ca un „salahor al slovei scrise” și devine salvatorul a mii de volume de carte rusească din Basarabia redevenită pămînt românesc în interbelic: „În tot cazul, cam pe când Jorge Luis Borges începea să-și imagineze raiul ca pe o bibliotecă, Petru Negru constata că iadul tot ca o bibliotecă putea fi. Recupera tomuri bătute de soartă – exemplare de pripas, sortite celor mai mizere descompuneri… Volume maidaneze, fără stăpânși dumnezeu, cu coperte aidoma cojoacelor jerpelite și cu pagini despuiate și scheletice…Cărți nefericite, rămase să dârdâie în ger, să se înece în ploaie și să se deshidrateze pe caniculă… Se găseau la discreție, de toate felurile: și didactice, și beletristice, și tehnico-științifice, și memorialistice. Le salva din cotețe, din poduri, din subsoluri, din șanțuri, din closete, din grajduri, din-din-din”. (p. 69) Ce misiune mai nobilă poate să asume un intelectual de înaltă clasă? Fiind „tobă de documentare” în biblioteconomie, profesorul folclorist a tratat cărțile (30.000 de volume!) ca pe niște pacienți, cu o grijă paternă, igienizîndu-le și recondiționîndu-le într-o manieră proprie, pentru că așa cum Regina Maria fusese „mama oamenilor răniți”, el era „tatăl cărților rănite”. Le-a aseptizat cu bicarbonat de sodiu, omorâtorul mucegaiului („să nu poată afirma propaganda oficială despre cultura rusă că duhnea de-ți muta nasul” (p. 74), le-a sterilizat cu o lampă de raze ultraviolete bricolată de el, apoi a cusut paginile rupte și a legat totul între coperte. O „muncă surdă de salahor”, încheiată în primăvara lui 1943, cînd toate cărțile, bine organizate, își așteptau cititorii „ordonate de rafturi ca fetele în sala de bal”. Un travaliu care urma să aibă consecințele cele mai diverse, în toate nuanțele dintre alb și negru, bine și rău.

Tot în perioada interbelică, savantul ieșean își dedică o mare parte din timp și energie culegerii și studiului acestei specii folclorice atît de puțin cunoscute, ”descolindatul”, despre care afirmă – în discuțiile cu prietenul său, Victor Papacostea – că „pune magnific în valoare creativitatea poporului, chiar dacă vorbim de-un obicei în general obscur. Și-apoi, descolindatul e tăios și savuros ca împunsătura unei lame de pamflet”. În cursul unei vizite la un prieten cu care luptase cot la cot în război – cîrciumarul evreu Willy Katz din Oprișeni, la periferia Fălticenilor – Petru Negru notează conștiincios, cu o viteză mai mare decît trei stenografe, descolindatul adresat mai întîi țiganilor, ironic, șfichiuitor, dar întotdeauna însoțit de daruri aduse de români destinatarilor. Totuși, cealaltă etnie din Oprișeni – evreii – avea parte de o altă atitudine, definită clar de Cătălin Mihuleac, bun cunoscător al antisemitismului românesc din interbelic (a se vedea romanele anterioare, <America de peste pogrom și Deborah>): „Cu descolindatul evreilor nu era de glumit, atâta vreme cât nu se rezuma la oralitate, ci devenea consistent prin asocierea cu temuturile <rituri negative>. Acestea erau practici încetățenite, având rolul de-a întări blestemele și ocările rostite, că, de când e omul pe pământ, el nu poate comunica doar prin grai. Dintotdeauna, cuvântul a fost subliniat și întărit prin gest, deci, dacă poarta de la casa evreiască nu era distrusă, dacă șareta nu-i era furată și câinele din curte frăgezit, acela nu se numea descolindat, ci o spoială demnă de toată jena”. (p. 83) În încercarea de a salva cîinele-mascotă al micului Daniel Katz, furat de flăcăii abțiguiți, folcloristul va fi bătut, deposedat de bocancii de teren și căciula de vizon, fiind silit să revină la Iași „în opinci de porc și cu o cușmă de miel pe cap, de părea scăpat dintr-o clinică de boli vesele pentru pacienți, dar triste pentru familiile lor”. (p. 85) Așadar, descolindatul a fost perfect…

Elena Brândușa-Steiciuc

(va urma)